ULTIMA BIRUINTA A LUI STEFAN CEL MARE
Oferind un spectacol pe alocuri deconcertant (in care a excelat, cu gratioase imbecilitati subversive, istoricul si arivistul politic Adrian Cioroianu), luna trecuta s-a incheiat campania de desemnare prin vot public a celor mai mari romani din istorie. Despre pertinenta cu totul indoielnica a voturilor am adus vorba si in numerele trecute. A lipsit foarte putin ca romanul cel mai de seama sa fi fost... un neamt. Pina la urma, ierarhia primilor 10 arata astfel: 1. STEFAN CEL MARE SI SFINT; 2. Carol II; 3. Mihai Eminescu; 4. Mihai Viteazul; 5. Richard Wurmbrand; 6. Ion Antonescu; 7. Mircea Eliade; 8. Alexandru Ioan Cuza; 9. Constantin Brancusi; 10. Nadia Comaneci. Comparata cu ierarhiile primilor 10 de la alte meridiane, ierarhia romaneasca este destul de echilibrata si de pertinenta, cuprinzind si personalitati istorico-politice, si personalitati cultural-religioase, in genere greu de contestat (singurul caz cu adevarat surprinzator – si care arata limitele acestui gen de vot aleatoriu – ramine cel al pastorului protestant de origine evreiasca R. Wurmbrand, aproape necunoscut de publicul larg din Romania, dar caruia i s-a facut lobby pe internet, mai ales din afara tarii).
Locul 1 ocupat de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfint (1457-1504), oricit i-ar oripila pe un Adrian Cioroianu sau pe un Ioan T. Morar, pe noi nu poate decit sa ne bucure, atat din punct de vedere national, cit si din punct de vedere religios. El intruchipeaza fericit si exemplar – chiar dincolo de recenta sa canonizare oficiala – osmoza dintre nationalitate si Ortodoxie, precum si rolul nostru european de paznici ai civilizatiei crestine „la portile Orientului”.
Chiar daca Europa de azi este mai atenta la progresele noastre economice sau administrative decit la trecutul nostru istoric sau la traditiile noastre spirituale, e onorant si mobilizator sa facem pasul decisiv al integrarii in U.E. sub semnul celui pe care Papa Pius al II-lea l-a numit – inca de la 1463 – athleta Christi, “atletul lui Hristos”. Ramine de nadajduit ca-i vom onora cu adevarat si pina la capat memoria.
In ce priveste restul acestui „top” sui generis, e de observat ca pina la locul 5 este destul de incontestabil (chiar daca mie unuia mi se pare ca Eminescu ar fi meritat sa stea inaintea lui Carol I). In lipsa intrusului Wurmbrand (altminteri personaj indeajuns de onorabil), probabil ca locul 5 i s-ar fi cuvenit lui Mircea Eliade mai degraba decit lui Ion Antonescu. Marele absent dintre primii 10 mi se pare Sfintul Voievod Martir Constantin Brancoveanu (ce n-a prins decit locul 18).
Dincolo de relativitatea ei si de anumite aspecte pe cit de penibile, pe atit de ingrijoratoare pentru noul stadiu al constiintei noastre nationale, dar si general axiologice, campania a avut meritul indiscutabil de a readuce in atentia romanilor (si indeosebi a celor tineri) nume indeobste mai putin vehiculate mediatic astazi, dar inca in masura sa legitimeze si sa catalizeze la modul superior greu incercata noastra constiinta de sine.
In contrapondere cu galopantul proces de „im-becalizare” a societatii romanesti post-comuniste, campania e pina la urma o reusita, dovedind, intre altele, ca mass-media ar putea face infinit mai mult in plan educativ sau formator, daca si-ar reveni macar din cind in cind din betia senzationalismului ieftin si a vulgaritatilor decerebrate, pe care o practica dupa cel mai imund retetar occidental.
Razvan CODRESCU
„NOI SINTÉM ROMANI...”
Nu putem sa nu ne exprimam indignarea si profunda ingrijorare cu privire la abjectia tot mai fatisa a vietii politice romanesti. Nici n-a apucat bine sa se inchida rana morala produsa de ignobila destituire din functia de secretar de Stat a d-lui Teodor Baconsky („recuperat” strategic, intre timp, de „partida” prezidentiala si numit consilier la Cotroceni), ca s-a instrumentat, la un nivel si mai inalt, ba chiar cu penibila si dezgustatoarea complicitate a Uniunii Europene, luxarea si tentativa de compromitere publica a senatorului national-liberal Varujan Vosganian, nominalizat pentru functia de comisar european din partea Romaniei de catre premierul Tariceanu. Nu faptul in sine de a fi fost „lucrat” e cel mai grav, ci proportiile abjectiei mistificatoare puse in joc fara nici un dram de scrupul, care au reusit sa lase perplexa o lume intreaga (cu exceptia – pana la urma ilarianta – a d-lui Gabriel Andreescu, care a trait noi orgasme microbiene, dovedind o data in plus – desi nu mai era nevoie – ca a devenit un caz aproape clinic). Victima, aparindu-se convingator si retragindu-se onorabil, si-a agonisit mai degraba statura de erou, dar ramane gustul amar al miseliei ambiante si o noua pata pe obrazul „european” al Romaniei.
Pataniile din ultimii ani ale d-lor Andrei Plesu, Teodor Baconsky si Varujan Vosganian dovedesc ca ceea ce nu se trece in ruptul capului pe actuala scena politica este valoarea umana, intelectuala si profesionala (de la sine asociata cu pozitii mai de dreapta si cu o anume deschidere spre idealitate). Cutra smechera si oportunistul cenusiu sint singurele tipuri „pasabile”, pentru care comunitarismul albastru se dovedeste la fel de propice ca si comunismul rosu, in ignoranta sau indolenta resemnata a unei opinii publice cu care s-ar rusina si ultima tara bananiera din secolul trecut.
Dupa ce am reusit sa acumulam toate intirzierile cu putinta, asa intram noi in Europa! E drept, printre atitea distorsiuni grobiene, am facut si un mare, un ametitor pas spre civilizatie: am interzis fumatul in trenuri...