STEFANE, MARIA-TA,  TU LA PUTNA NU MAI STA !

Cuvant tinut de D-l Nicolae Popa din Los Angeles in cadrul festivitatilor

prilejuite de implinirea a 500 de ani de la stramutarea la ceruri

a lui Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant (2004)

Doamnelor, Domnisoarelor si Domnilor,

frati romani de dincoace si de dincolo de Prut,

 

Ne-am adunat aici, in Tara de Sus, adusi de prin toate partile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui intre Sfinti Voievodului nostru Stefan cel Mare. 47 de ani pe pamant si 5 veacuri in ceruri, el a fost si a ramas athleta Christi, “atletul lui Christos”, cum l-a numit Papa Pius al II-lea inca de la 1463. Si cautand sa exprimam in cuvant emotia care ne stapaneste si dorurile care ne ard, ne vin aproape de la sine, in gand si pe buze, versurile mereu proaspete ale lui Eminescu – celalalt mare voievod si sfant, al limbii romane: Stefane, Maria-Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura Dumnezau/ Ca sa-ti mantui neamul tau!/ Tu te-nalta din mormant/ Sa te-aud din corn sunand/ Si Moldova adunand…

Romanul care n-aude acum si aici cornul lui Stefan, degeaba a mai batut atata drum si degeaba mai face umbra pamantului! Romanul care nu simte acum si aici ca Eminescu e cu noi, degeaba casca ochii si ciuleste urechile, caci nimic nu va pricepe si cu nimic nu se va folosi!

Cata dreptate avea regretatul Petre Tutea sa-l defineasca pe Eminescu: “suma lirica de voievozi”! Vedeti cum toate se intalnesc si toate se leaga in lumina adevaratului romanism, in aceasta logica a inimii neamului, care are ratiuni pe care ratiunea nu poate sa le inteleaga?!

Da, suntem aici si acum de fata intrucat credem si marturisim aceasta trinitate a vredniciei si demnitatii romanesti: Stefan, Eminescu, Tutea. Stefan cel Mare este icoana romanismului patriarhal si spaima “liftei pagane”; Eminescu este icoana romanismului modern si spaima “negrei strainatati”; Tutea este icoana romanismului contemporan si spaima “bestiei rosii”. De la Stefan prin Eminescu pana la Petre Tutea trece “linia neamului” – si de noi, de fiecare, depinde sa o ducem mai departe sau sa o tradam.

Avem un trecut de care putem fi mandri, dar mandria singura nu este de ajuns. Acest trecut ne onoreaza, dar ne si obliga. Daca nu e dublata de vrednicie, mandria n-aduce nici un rod, asa cum, dupa cuvantul apostolic, “credinta fara fapte moarta este”.

Zice o vorba din batrani ca romanul isi pune caciula dinainte si se judeca singur. E bine, macar din cand in cand, sa ne facem, ca insi si ca neam, un astfel de examen de constiinta. Si e bine ca in locul „caciulii” sa ne punem dinainte reperele si pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, cercetand in ce masura suntem in duhul si pe linia lor, cu gandul, cu vorba si cu fapta.

Noica spunea despre Eminescu ca e „constiinta noastra mai buna”; intr-un fel, toti inaintasii ilustri – sfinti, martiri, voievozi, carturari – sunt „constiintele noastre mai bune” si alcatuiesc soborul neamului romanesc. Acest sobor este tainic prezent pentru fiecare inima si minte romaneasca, iar in fruntea lui trebuie ca sta, crestineste vorbind, ingerul pazitor al neamului, randuit noua de dincolo de veac.

Sa nu ne pierdem incredintarea ca acesti inainte-veghetori se bucura sau se intristeaza cu noi si pentru noi. Numai aceasta incredintare da dimensiunea vie a ceea ce numim „istorie nationala” si in lumina ei putem sa definim neamul ca o comunitate eterna a generatiilor trecute, prezente si viitoare, ca o realitate organica si purtatoare de destin. Caci, vorba lui Eminescu, „statul roman mostenit de la zeci de generatii, care-au luptat si suferit pentru existenta lui, formeaza mostenirea al­tor zeci de generatii viitoare si nu e jucaria si proprietatea exclusiva a generatiei actuale”.

Incercand sa dam seama de starea de azi a neamului nostru, nu trebuie sa cadem intr-un criticism radical si deznadajduit, dar nici nu trebuie sa fugim de orice critica si sa cadem intr-un populism ieftin. Orice rana a neamului, in care punem degetul, ne doare deopotriva pe toti cei ce suntem madulare ale lui. Si fiecare avem o parte de raspundere, mai mare sau mai mica, fata de ce este si fata de ce va fi, caci nimeni nu se poate lauda cu desavarsirea absoluta, dar cu totii suntem chemati la mai multa desavarsire.

Istoria moderna a fost, pentru noi, romanii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a desfasurat intre doua mari crize nationale: fanariotismul si comunismul. Diferitele revolutii si razboaie care au punctat-o ne-au facut s-o luam mereu de la capat, iar “celula romaneasca”, cum ii placea sa spuna lui Mircea Eliade, s-a subtiat pe acest fond, ducand la o eclipsa a traditiei si la o anume neincredere in fortele proprii. Eminescu se plangea, inca de la vremea lui: Saraca Tara de Sus,/ Toata faima ti s-a dus…, iar faimoasa lui Doina ce este altceva decat cantecul de jale si de veghe al romanismului asediat in propria lui casa? Sigur ca detaliile difera de la o epoca la alta, dar raul e mereu la panda, deghizat in o mie de fete. De aceea, Doina lui Eminescu, chiar daca este depasita de schimbarea anumitor realitati sociale, economice, politice sau culturale, ramane, dincolo de ele, expresia perena a durerii, dar si a nadejdii romanesti; as zice, mai bine, a dorurilor noastre, caci dorul este in acelasi timp durere si nadajduire, trairea unei neimpliniri prezente (De la Nistru pan’ la Tisa/ Tot romanul plansu-mi-s-a…), dar si asteptarea unei impliniri viitoare (Doar s-a-ndura Dumnezau/ Ca sa-ti mantui neamul tau…).

Daca atat de grava era problema acum o suta si mai bine de ani, cu cat mai grava este ea astazi, dupa ce am trecut prin cumplita experienta comunista, prin “ciuma rosie” care a decapitat natiunea si a pervertit sufletele, si din a carei convalescenta suntem departe de a fi iesit! S-a observat cu dreptate ca “nu ajunge sa iesi din comunism; trebuie sa iesi si din toate consecintele lui”. Or, consecintele acestea, “sechelele comuniste”, cum li se spune adesea, sunt marea noastra problema nationala in zorii noului veac si mileniu.

E o realitate ca relele de natura materiala mostenite de la comunism se remediaza mai usor decat cele de natura moral-spirituala. De aceea, lupta cea mai mare si mai grea se da la nivelul mentalitatii noastre publice, iar printre tarele care ne apasa se numara si acestea trei: conformismul, colaborationismul si oportunismul.

Conformismul este o stare de abandon, de “iesire din priza”, generata fie de oboseala, fie de frica, fie de comoditate, fie de deznadejde, iar uneori de toate la un loc. Omul accepta formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai putin teroristic, iar de la o vreme ajunge sa nu mai gandeasca cu propria minte, ci sa se lase total manevrat de sistem, fara personalitate si fara perspective.

Oportunismul se invecineaza cu conformismul, dar nu trebuie confundat cu el. Daca conformismul este rezultatul unei stari de slabiciune sau de lasitate neputincioasa, oportunismul este exploatarea parsiva a unei situatii date: oportunistul accepta “jocul” si cauta sa profite indirect de pe urma lui, fara ceea ce el numeste “scrupule inutile”. Conformismul este pasiv si resemnat, in vreme ce oportunismul este activ si interesat. Conformistul se pierde de obicei in multime, aproape pana la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleana din randul celor multi, pe care-i dispretuieste pentru ca “nu stiu sa se orienteze”, “sa profite de situatie”. Conformistul e naiv si oarecum mahnit de conditia lui (“Ce sa-i faci, asta e, se poate si mai rau, vai de capul nostru!”), in vreme oportunistul e smecher si mai degraba incantat de sine (“M-am scos, i-am dus si de data asta, da-i in ma-sa! Nici usturoi n-am mancat, nici gura nu-mi miroase!”).

Colaborationismul, spre deosebire de oportunism, este pactul facut pana la capat, autolivrarea directa si obedienta in slujba Puterii, in schimbul unor privilegii permanente, personale sau de grup. Colaborationistul nu mai este un simplu aventurier al contextului, ci este deja parte din sistem, drept care si lucreaza sistematic, pe baza de programari si conexiuni, de obicei fara nici o iluzie de independenta, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai pentru a-si convinge stapanii de maxima lui subordonare functionala. Colaborationistul este deja in situatia de a aspira sa parvina de la periferia sistemului spre centrul lui, gata de orice compromis in numele “scopului care scuza mijloacele” (“Politica e curva, asta e!”).

Conformismul, oportunismul si colaborationismul sunt trei trepte morale si sociale ale “pactului cu diavolul”. Cand ele ajung predominante intr-o societate, societatea respectiva degenereaza pana la monstruozitate, cum s-a intamplat cu toate societatile comuniste. La noi, dupa ce la inceput comunismul a fost impus cu forta si privit cu o suspiciune aproape generala, tot mai multi romani au ajuns, treptat, sa-i cedeze din mers, adoptand, dupa fire si imprejurari, una sau alta dintre aceste forme ale “pactului cu diavolul” si prefacand compromisul in mod de viata si in mentalitate publica. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe langa terorismul politico-ideologic si psiho-social, specific tuturor regimurilor totalitare, si proasta tendinta a romanului obidit de a incerca iluzoriu sa se acomodeze cu raul, tendinta mentala si comportamentala cu radacini stravechi, atestata de numeroase proverbe si zicatori frecvent invocate: “Fa-te frate cu dracul pana treci puntea”, “Nici dracul nu-i chiar asa de negru cum pare”, “Capul plecat sabia nu-l taie” si altele asemenea. Comunismul – si aici se vede caracterul lui diabolic – a reusit sa ne anuleze majoritatea virtutilor nationale si sa ne accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de descrestinare si de educatie ateo-materialista. Ca fenomenul s-a petrecut si la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuza, dar nicidecum o consolare.

Astazi comunismul a trecut formal, dar am ramas – multi, prea multi dintre noi, in diferite grade – cu aceste defectiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul si colaborationismul si-au gasit forme noi de manifestare, si de o parte si de alta a Prutului. Romanul s-a obisnuit sa fie naimit si manipulat, sa se descurce de azi pe maine, sa faca treaba de mantuiala, sa nu mai aiba nimic sfant si sa astepte pomeni “de sus” sau “din afara”. Nu vom reusi sa iesim cu adevarat la liman decat rupand acest cerc vicios, recastigandu-ne demnitatea umana, crestina si nationala, recapatandu-ne credinta in Dumnezeu si increderea in noi insine, redescoperindu-ne adevaratele traditii si adevaratii marturisitori.

Stefan cel Mare, Eminescu, Tutea – ca sa ma intorc la trinitatea de la care am pornit – isi afla deplina actualitate in puterea lor exemplara, de modele de vrednicie care someaza prezentul la un viitor pe masura aspiratiilor marete ale trecutului. Umbland pe urmele lor, e vremea sa iesim din paranteza istorica deschisa de comunism si sa dibuim din nou “linia neamului”. “Cu noi este Dumnezeu”, dar se cere sa fim si noi cu El. Drept care sa ridicam glas in rasparul vremurilor si sa zicem: “Pentru vrednicia si rugaciunile Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, intoarce, Doamne, neamul romanesc de la intuneric la lumina, binecuvinteaza-l si ocroteste-l cu dreapta Ta cea atotputernica, si pomeneste-ne pe toti intru fara-de-sfarsitul imparatiei Tale”. Amin.