DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (I)

 

Pe linga raportarea la transcendenta divina si la „autoritatile“ consacrate ale Traditiei, fireasca si fundamentala pentru sufletul medieval, doua mobiluri imanente se arata a fi avut un rol decisiv in viata si creatia lui Dante: unul istoric – starea politica a Florentei natale (bellisima e famossisima figlia di Roma – Convivio, I, III, 4), celalalt ideal – dragostea platonica pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia mente – Vita Nuova, I, 4).

La nasterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce incepusera sa prinda gustul negustoriei (1), Florenta – Firenze – tindea sa devina cea mai puternica cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau in plina schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcatuit din reprezentanti ai breslelor si negustorimii, pusese stavila vechii suprematii a caselor nobiliare. Doi ani mai tirziu se vor bate la Florenta primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar si cu implicatii religioase specifice lumii catolice), in cetatile italiene se infruntau doua mari tabere: cea a guelfilor, sustinatori ai autoritatii temporale a papilor, si cea a ghibelinilor, aparatori ai primatului politic al imparatilor (2). Acest conflict de vederi si interese, dublat de cel dintre vechea nobilime si burghezia recenta (care in Italia era mai consolidata pe atunci decit in orice alta parte a Europei), constituie cauza numeroaselor infruntari armate dintre cetatile rivale, fiecare avind visul ei hegemonic (situatie reflectata din plin in Divina Comedie, unde patimile politice isi pastreaza acuitatea si dincolo de lumea aceasta). La 1260, in urma bataliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelina infringe Florenta predominant guelfa. Alungati si prigoniti, guelfii vor reveni insa in forta dupa 1266, iar puterea lor se va extinde asupra intregii Toscane. Desi au facut agitatie inca multi ani dupa aceea, ghibelinii nu vor mai reusi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua dupa infringerea de la Campaldino (1289), batalie la care a luat parte si Dante insusi (guelf prin traditie familiala). Guelfii se vor scinda insa la rindul lor in Albi (militanti pentru independenta cetatii si de aceea socotiti „ghibelinizanti“) si Negri (favorabili inclinatiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversitatile vor continua sa fie aproape la fel de radicale, o victima ilustra a lor ajungind Dante insusi (angajat politiceste de partea Albilor).

Dincolo de aceste framintari politice, sociale si economice, Florenta se impune insa tot mai mult ca o citadela a culturii, in care studiul si artele iau avint si sint tinute la mare cinste, marcind zorii Renasterii, inca fara nici un antagonism major cu marea mostenire medievala. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult in scrierile literare, iar Dante – care o foloseste in scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiana, pe urmele liricii trubaduresti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare in Purg., XXVI, 52-114, isi traieste gratia aurorala in scoala poetica florentina din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea sa se apropie tot mai mult si tinarul Dante (4), ce-i va da si numele cu care a ramas in posteritate: il dolce stil nuovo.

Copilaria lui Dante n-a fost tocmai una fericita, fapt care i-a grabit poate maturizarea. Isi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate inca din 1270, dar in orice caz inainte de 1273) (5). In 1277, dupa obiceiul timpului, tatal sau ii arvuneste viitorul, legindu-l printr-un contract matrimonial intre familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecind pragmatic, miscarea batrinului Alaghiero nu era rea deloc, caci familia Donati era una de seama si influenta in Florenta. Anima logodnicului de numai 12 ani era insa deja, in secret, daruita altcuiva...

In 1274, cum relateaza pe larg in Vita Nuova, Dante a intilnit-o pentru intiia oara pe Beatrice (Bice), frumoasa fiica a lui Folco Portinari (6) si a Ciliei Caponsacchi, de a carei existenta istorica n-avem motive serioase sa ne indoim, chiar daca Dante o idealizeaza cu mistica devotiune (7), pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fara un plus de complexitate – in lirica „stilnovistilor“, cintareti rafinati ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) si creatori in serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilariei lui Dante, daca nu cumva al intregii lui vieti. Incipit vita nova. Aceasta angiola giovanissima („prea tinarul ingeras“) i se infatiseaza parca invaluita intr-o lumina cereasca (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant si mai tirziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi – zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci inainte dragostea a pus stapinire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar in Divina Comedie va intruchipa Teologia, salvatoare a sufletului din intunericul patimilor.

E de presupus ca reala Beatrice nu banuia nimic – sau banuia doar foarte putin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revazut-o abia noua ani mai tirziu, in 1283 (anul in care compune si primul sonet inclus in Vita Nuova), cind ea devenise deja sotia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeste Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor maritate. Desigur, iubirea pura este aceea care nu reclama reciprocitate, dar lui Dante ii place totusi sa creada ca Mona Bice nu-l trateaza chiar cu indiferenta si nu ignora nobila lui adoratie. „Dar – observa Papini – dovada sigura si clara ca Beatrice nu simtea nimic pentru Dante o gasim in faimoasa scena a nuntii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunti. Acolo o vede in mod neasteptat pe Beatrice si apar obisnuitele efecte: paloare, tremuraturi, lesin si asa mai departe. De acest lucru isi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine impreuna cu aceasta prea aleasa» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum si de ce ar fi trebuit sa-l iubeasca ea pe Dante? Acel tinar pipernicit (8), subtiat de studiu si de sensibilitatea innascuta, dintr-o familie nici ilustra, nici instarita, inca nedevenit celebru prin faptele sale, foarte indraznet cind scria, dar rusinos si tacut cind era efectiv prezent undeva, nu era de natura sa puna pe jar inima unei neveste prea tinere si nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei si pentru a ghici viitoarea maretie si glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimtit oarece multumire pentru sonetele si baladele sale de adoratie; si adeseori, ma tem, va fi zimbit in fata naivitatii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).

Nimic nu poate zdruncina insa idealitatea iubirii dantesti, iar in Divina Comedie (dupa 1306) se va implini fagaduinta facuta in finalul Vietii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9).

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note si comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, aflat sub tipar la Editura Christiana din Bucuresti.

1. In termeni cervantini, Dante era si el un fel de hidalgo (hijo de algo), adica vlastar al unei familii ce se putea mindri cu o anume „evghenie“ (in cazul de fata, un stramos, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III si murise in cea de-a doua Cruciada, catre jumatatea sec. XII). Incercarea de a se redresa prin negot au facut-o destule familii de nobili scapatati, dar putine au reusit cu adevarat. Alaghiero degli Alaghieri, tatal lui Dante, era fiul lui Bellincione si se casatorise nu demult cu Bella (identificata indeobste cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat in biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivala din Durante (poate chiar in amintirea tatalui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atesta chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). In ce priveste „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la sotia stramosului Cacciaguida, acea enigmatica donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi apartinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume in legatura cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar altii cu ala, „aripa“, invocind in sprijin nesigura heraldica familiala, ba chiar si nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marca somatica a spitei.

2. Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru intelegerea multor episoade din Divina Comedie) se afla in lupta din sec. XII pentru coroana imperiala germana dintre ducii de Saxonia si Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), si ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stapinea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).

3. Cu al sau Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)

4. Ce pare a fi deprins de timpuriu mestesugul poeziei (dir parole per rima) si inclinatia spre studiu, poate si cu constiinta faptului ca, provenind dintr-o familie nu tocmai bogata, nu-i raminea decit sa se impuna prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator si ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florentei.

5. La scurt timp dupa moartea acesteia, tatal sau se recasatoreste (unii sint de parere ca doar convietuieste fara cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco si pe Tana (Gaetana). Dupa Boccaccio, mai avea si o alta fiica din prima casatorie, devenita sotia unui Leone di Poggio.

6. Acesta, se pare fiesolan dupa neam, bancher cu singe nobil, a fost prior (1282) si membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar in 1285 a intemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit in 1289.

7. S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis si Beata Beatrix (Dante insusi o numeste Beatrice beata), iar lui Papini, in Dante vivo, i se parea ca nici o femeie n-a mai fost vreodata atit de iubita si de glorificata, in afara de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a raspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, in publicatia clujeana E-Leonardo, nr. 5/2004).

8. In secolul al XIX-lea (secolul masuratorilor maniacale) au fost masurate si oasele poetului, stabilindu-se ca nu avusese decit 1, 64 inaltime. Probabil ca portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai implini trupeste si trasaturile se vor mai aspri. Desi reprezentarile de epoca ni-l arata indeobste smead, cu figura marcata, pe linga nasul acvilin, de proeminenta maxilarelor si a barbiei, sint marturii ca in anii exilului purta barba si avea o infatisare grava si dirza. A se vedea si memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).

9. „Astfel ca, de va fi pe placul celui intru care toate sint vii, ca viata mea sa mai dureze ceva ani, sper sa spun despre dinsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.