Noi ganduri despre ortodoxul roman, in lume, astazi:
DESPRE CATEVA LUCRURI PE CARE LE PUTEM FACE
1. Ortodocsii si ortomocsii
Criza sociala si
politica a Romaniei actuale se datoreaza si faptului ca discursul public
ortodox romanesc e dominat de doua versiuni “monofizite” ale ortodoxiei. Prima
consta in a preda Biserica lumii, a doua consta in a refuza Bisericii lumea. In
primul caz, Il facem pe Hristos cetatean si modernizam Biserica, adica o facem
”din lume”. In al doilea caz, Il punem pe Hristos sub un clopot de sticla, Il
ferim de germenii unei lumi rele, cazute, Il mentinem pur in “biserica
interioara” sau dincolo de iconostas. Ambele versiuni impiedica Biserica sa
lucreze in lume, anuleaza tensiunea teandrica. Facand Biserica una cu veacul, o
impiedicam sa prefaca veacul, o prefacem pe ea in veac. Izoland Biserica de
veac, o impiedicam de fapt sa lucreze in veac ca sa-l prefaca. Fie o supunem
veacului, fie o separam de veac, rezultatul e acelasi: Biserica devine
irelevanta veacului si oamenii devin fie fiare, fie strigoi.
De aceea, trebuie sa facem o distinctie intre ortodoxie si ortomokshie. Numesc ortomokshie tocmai aceasta dubla varietate de ortodoxie “hinduizata” sustinuta de multi crestini astazi. Moksha, mantuirea hinduista, era fie o mantuire sub semnul belsugului lui aici si acum, fie mantuirea depersonalizata a “spiritului” eliberat de trup si unit cu Brahman-Atman. Amandoua formele erau, in genere, legate de implinirea exacta si minutioasa a unor ritualuri complicate. Facand o analogie, avem in moksha cele doua forme preferate de “mantuire” ale lumii ortodoxe romanesti de azi: forma de simpozion, si cea de ortodoxie de debara. Ortomokshia de simpozion ofera, la capatul a complicate ritualuri, plecaciuni, initieri, osteneli si intrigi, mantuirea aici si acum, raiul civilizat al clubului, inlesnirile “elitei”, bucolismul hidraulic al unui Solomon de Caus. Ortomokshia de debara ofera satisfactia de a fi “pur” si “smerit”, posibilitatea de a putea sa simti ca tu si cu “Dumnezeul tau” aveti dreptate si ca restul lumii e foarte, foarte, foarte rau si nu-L merita pe Hristos. Si nici pe tine.
Daca prima forma de ortomokshie e o forma de complex de superioritate de tip Dumnezeu Tatal, a doua forma e o forma de complex de superioritate de tip Dumnezeu Fiul. Amandoua au in comun ideea unei elite – de intelepti sau de “sfinti” – preocupate doar de sine, izolate sublim de lume in nirvana pamanteasca sau cereasca. Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, ceilalti fac totul pentru alt Dumnezeu decat Cel Care atat a iubit lumea incat Si-a dat Fiul sa sufere pentru ea. Unii dispretuiesc lumea cinic, folosind-o, altii urasc lumea si se tem de ea. Unii trag sfori, ceilalti cred in teoria conspiratiei. In genere, traiesc in simbioza. Pentru aerul lui impacat, prosper, gudurator, primul tip ar putea fi subclasificat drept “ortomopsul”. Pentru aerul lui hirsut, deprima(n)t, ferapontic, celalalt ar putea fi subdenumit “ortoboxul”. Unii sunt paznicii “civilizatiei”, ceilalti – ai “traditiei”. Pentru ortomocsi (ca sa le romanizam numele), Hristosul Care nu e nici “gentleman”, nici cu cearcane, nu exista [1].
2. Datoria noastra
In conditiile in care totul pare a converge astazi inspre a-L ascunde pe Hristos in faldurile “traditiei” sau in pauzele de publicitate ale “modernizarii”, datoria oricarui crestin este aceea de a-L descoperi siesi si altora pe Hristos. Crestinul trebuie sa trimita la Hristos. Sa devina icoana. Sa devina deschidere catre Hristos. A face politica ortodoxa nu inseamna a face politica in numele lui Hristos, nu inseamna a face politica ierarhilor, nu inseamna a transforma “turma” in propria circumscriptie electorala pe care sa o mulgi de voturi. A face politica ortodoxa nu inseamna a face politica “intereselor Bisericii”, o Biserica vazuta ca un centru de putere lumeasca. A face politica ortodoxa inseamna a te implica in treburile cetatii impreuna cu Hristos. Politica ortodoxa nu e politica ideologica. Asa cum Ortodoxia nu e o ideologie, ci o cuminecare cu Adevarul care e Cuvant si Persoana si Dumnezeu Fiul, asa nici politica ortodoxa nu se poate face in numele unei ideologii. Politica ortodoxa porneste de la persoana: de la Persoanele Sfintei Treimi si de la persoana umana. In lumea politica, de afaceri, in mass-media, in lumea in viteza de astazi nu exista persoane, ci doar indivizi sau mase, “consumatori”, “votanti”, “public”, “populatia”. Persoana e un mod de a privi omul specific crestinismului: “Intrucat este revelata prin Intruparea Fiului, categoria «persoanei» are un sens propriu doar in crestinism” [2]. Si necrestinul e persoana. Dar necrestinul poate invata doar de la crestin cum sa-si vada semenii ca persoane.
Departe de a fi o incercare de a instaura teocratia, vreun talibanism neaos ortodox sau o ideologie protocronist-fascizanta, politica ortodoxa are a fi o forma de implicare in treburile cetatii avand in vedere persoana. Politica persoanei e opusa si politicii individului (liberalism egoist), si politicii masei (comunism, socialism, globalism, fascism). E politica omului care merge cu Dumnezeu. Care merge, deci, cu bine. Ca atare, nu e in primul rand o politica a scopului, ci a modului, a lui „cum” si a lui „cine”. Asa cum eshatonul arde in fiecare clipa a istoriei, asa cum Cuvantul nu era doar “la inceput”, ci e acum Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, politica ortodoxa e nu incercarea de a construi raiul pe pamant, ci incercarea de a lucra lumea in acord cu temeiul ei, care e Logosul intrupat.
Dar, voi fi intrebat, mai concret, ce inseamna acest lucru, care ne sunt datoriile? In termeni extrem de simpli si directi, cred ca datoriile noastre politice, adica in lume, sunt urmatoarele: 1. sa ne pastram integritatea morala si intelectuala; 2. sa avem curajul sa vorbim atunci cand Hristos e hulit si cand Dumnezeu ne-o cere; 3. sa lucram, sa ne castigam si sa ne ducem existenta cu Dumnezeu in minte, in suflet si in trup. (Va urma)
Mircea PLATON
[1] Cf. eseul lui Karl Löwith, “Poate exista un gentleman crestin?”, tradus si prefatat de Gheorghe Fedorovici, la http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-crestin.html.
[2] Gheorghe Fedorovici, Sapte peceti, Ed. Agaton, Fagaras, 2007, 56.