Textul de mai jos al d-lui Ovidiu Hurduzeu a fost refuzat pe revistele 22 si Idei in Dialog.

O CRITICA PRELIMINARA

A “CONSERVATORISMULUI SCHIMBARII”

            Revista 22, in numarul  963 (19 august 2008 – 25 august 2008), a publicat un fragment din cartea d-lor Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica Reconstructia dreptei. Intre experimentul capitalist occidental si proiectul national romanesc, in curs de aparitie la Editura Humanitas. Potrivit autorilor ei, lucrarea este gandita ca o contributie la dezbaterea publica in jurul identitatii doctrinare a dreptei romanesti astazi si a viitorului proiect national romanesc. D-nii Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica considera ca “demersul nostru trebuie citit nu atat ca o afirmatie de ortodoxie doctrinara, cat ca o provocare la o dezbatere publica... Nu pretindem ca lista noastra de teme este exhaustiva. Si in nici un caz nu pretindem ca am detine raspunsuri definitive”.

            Dupa aceasta situare initiala pe pozitiile modestiei discursive si a dezbaterii civilizate de idei, cei doi autori  anunta “totusi cateva teze relativ ambitioase”.

In fraza urmatoare, “tezele relativ ambitioase” devin “rasturnare spectaculoasa a felului in care vor fi definite si percepute aceste proiecte politice”. Mai mult. Rasturnarea spectaculoasa – trecerea de la “abordarea cu fata intoarsa spre trecut, la o abordare cu fata catre viitor” – se gonfleaza intr-o ditamai “reconsiderare a insesi substantei doctrinare a ceea ce numim dreapta romaneasca si, legat de aceasta, o reinterpretare a dimensiunii identitare a proiectului national”. Desi d-nii Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica stiu ca “sunt si alte propuneri”, ca exista “reactii din partea celor care gandesc lucrurile in alte paradigme”, nu par sa aiba vreo indoiala ca propunerile enuntate in Reconstructia drepte vor fi “incorporate dezbaterii publice”. Optimismul deriva din increderea nestramutata a celor doi autori in progresul omenirii:  romanii  vor  prefera  cu siguranta proiectele politice indreptate cu fata catre viitor celor intoarse catre trecut, “care s-ar revendica de la radicalismul antiliberal si anticapitalist al perioadei interbelice sau s-ar complacea prea mult in nostalgia aristocratiei secolului al XIX-lea”.

            In acest articol, printr-o acrobatie mentala, ne vom plasa si noi “cu fata catre viitor”,  incercand sa ne imaginam conservatorismul si traditia asa cum le vor d-nii Stoica si Aligica: “conservatorism al schimbarii” si experiment “occidental-democratic-capitalist”. (Ganduri rebele ne duc imediat la caragialescul “Curat murdar, coane Fanica!”...)

             Hotarati sa descoperim “forma de traditie cu totul atipica”, ne lepadam de termenul “conservatorism” din dictionare. Buna de aruncat la gunoi definitia din Le Petit Robert: “partidul conservator” este un défenseur de l’ordre social, des idées et des institutions du passé! Nici Webster-ul nu-i mai breaz cu al sau “conservatism” in chip de disposition to preserve what is established and to promote gradual development rather than abrupt change. Iar DEX-ul ne duce de-a dreptul in eroare: “Conservatism – atitudine, sistem de idei, convingeri politice care acorda importanta institutiilor traditionale (religie, familie, proprietate) si sustin dezvoltarea treptata in locul schimbarilor bruste”. Este clar ca autorii dictionarelor au incercat sa explice  termenul “conservator” intr-un mod retrograd, “pe baza unei formule gandite si puse in practica in secolul al XIX-lea”.    

            Din moment ce termenul “conservator” inseamna schimbare, si nu o schimbare oarecare, ci  un “experiment”, ma intreb daca “experiment” n-a devenit intre timp echivalent cu “stagnare”. Nesigur pe cunostintele mele, ma vad obligat sa verific. Cum d-nii Stoica si Aligica nu redefinesc si termenul “experiment”, nu am alta solutie decat sa recurg  tot la anacronicele dictionare. Sursele consultate imi confirma ca vechea definitie sta inca in picioare: “experiment” inseamna un procedeu sau metoda care provoaca in mod intentionat si in circumstante controlate unele fenomene cu scopul de  a descoperi un efect sau lege necunoscuta. Sau le provoaca pentru a stabili o ipoteza.

            Edificat, merg mai departe. Ce poate insemna oare termenul “experiment”  in plan politic,  economic sau cultural? Din nou imi navalesc in minte  ganduri rebele: experimentul iacobinilor preluat si dus la ultimele lui consecinte de revolutia bolsevica; nazismul si fascismul; experimentul khmerilor rosii de dezurbanizare a Cambodgiei; colectivizarea agriculturii sub comunisti; experimentul Pitesti, experimentul esuat al “orasului planificat stiintific” (Brasilia). Ba ma intreb daca nu cumva a fost un experiment si revolutia industriala, cu consecintele sale pe care le resimtim pana azi: secatuirea resurselor naturale, distrugerea biodiversitatii, gigantismul industrial si hipercomplexitatea civilizationala.

            Chiar daca am vedea lumea numai in roz, orice experiment, inclusiv “experimentul occidental modern”, nu poate fi altceva decat o inginerie. Elite auto-impuse repudiaza trecutul unor  popoare, pentru a propune  populatiilor fara Memorie, “conditionate” pavlovian, un nou model de societate, prezentat drept ideal. Prin metode propagandistice, cetatenii sunt convinsi ca societatea viitoare va asigura pacea, dreptatea sociala, securitatea, prosperitatea etc. In caz ca operatia de conditionare esueaza, partial sau integral, sau, altfel spus, populatia nu poate fi  convinsa prin propaganda si stimulente  economice, elitele recurg intr-un grad mai mare sau mai mic la coercitie si violenta (cenzura, indepartarea scepticilor si rezistentilor).

            Descrierea “experimentului occidental modern” oferita de d-nii Stoica si Aligica nu lasa nici un dubiu. Aglutinarea natiunilor intr-un “bloc politic si civilizational”, “reinventarea” popoarelor lumii pe baza unei “mari strategii istorice”, “proiectele de reconstructie identitara” a fiecarei natiuni, “schimbarea sociala continua” sunt procese instrumentalizate al caror scop este creearea unei engineering society, o utopie nascuta din obsesia scientista a postmodernitatii (obsesie denuntata, printre multi altii, de F. A. Hayek in Counter-revolution of Science. Studies in the Abuse of Reason).

            In “marea strategie istorica”, indraznim sa vedem ingineria tehnoglobalista care    reconfigureaza in prezent lumea. Nu este nici o indoiala ca globalismul, in calitatea sa de “experiment istoric generat de vestici”, se leaga de o traditie – traditia vesticilor marxisti, a vesticilor experti, birocrati si “planificatori”; traditia celor care de doua sute de ani incoace se tot chinuie sa cucereasca si sa transforme atat natura salbateca, cat si natura umana. Nici intr-un caz nu poate fi vorba de traditia conservatoare!

            D-nii Stoica si Aligica ne asigura ca “marele experiment” – identificat de noi cu  tehnoglobalismul – este “capitalist-democrat-liberal”. In opinia autorilor, acestea sunt calitati absolute. Deodata, intentia celor doi autori de a “trece dincolo de lozinci” ia accente triumfalist-mesianice. “Blocul politic si civilizational” concoctat  de “marele experiment” ne este descris in termenii “exceptionalismului tipului de cultura si civilizatie propuse umanitatii de catre Occident”. Este ciudat cum un discurs ce pretinde sa priveasca lumea prin ochii secolului XXI nu reuseste sa infranga “inertia locurilor comune” din mitologia secolelor trecute. “[Capitalismul democrat liberal] este diferenta specifica fata de care toate celelalte civilizatii si forme sociale palesc”, afirma negru pe alb d-nii Stoica si Aligica. A privi Occidentul, aglutinat intr-un “bloc politic si civilizational”,  din perspectiva unei presupuse superioritati imperiale – ma gandesc  la “exceptionalismul” celei de “A treia Rome” fasciste sau rusesti, la Manifest Destiny american, la superioritatea rasiala profesata de nazisti – mi se pare un exercitiu propagandistic ratat din deschidere.

            Pe de o parte, “elitele” le contesta romanilor dreptul de a avea martiri crestini si o mitologie nationala. Pe de alta parte, ii invita sa se reformeze in chip de mandri aparatori ai “blocului” ce ar avea “ca punct de sprijin si reper exceptionalismul occidental”. Mandria de a fi roman este astazi “politic incorecta”, iar constiinta unicitatii si a pozitiei noastre in istorie este considerata de-a dreptul legionara. Mandria de a fi “atins de acest exceptionalism” (al blocului civilizational) este insa propagandistic cultivata si pecuniar motivata.

            D-nii Stoica si Aligica privesc “marele experiment” neoliberal din unghiul inevitabilitatii sale istorice. “Este un trend istoric... Ne place sau nu, capitalismul democrat liberal este nucleul experimentului occidental modern” – ne explica domniile lor cu  siguranta marxista. In opinia celor doi autori, cand apartii “familiei civilizationale” a Occidentului – chiar daca rolul tau in familie este cel al Cenusaresei – orice miscare de dreapta nu poate fi decat globalista, capitalista, democrata si liberala. D-nii Stoica si Aligica nu ne explica prin ce minune, in practica neoliberala, cele patru elemente au ajuns sa convietuiasca fericit. Augusto Pinochet si liderii chinezi n-au introdus neoliberalismul prin metode democratice. Corporatiile transnationale n-au nevoie de “democrati”, ci de lucratori ieftini, obedienti si productivi. Oriunde globalismul a implementat politici neoliberale, democratia s-a supus pragmatismului economic, libertatea persoanei, libertatii comertului. Democratia de astazi are prea putin in comun cu valorile democratice traditionale. Este o “democratie de masa” (termen folosit de Paul Edward Gottfried in After Liberalism), un produs de consum, decontextualizat, formulat in termenii statului managerial, se adreseaza unui cetatean pasiv si lipsit de cultura politica. Democratia de masa sterge granita dintre consensul popular si controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii fata de cetatean. De multe ori aceasta grija este o incercare deghizata de a reglementa viata persoanei in cele mai mici amanunte.

             Nu intelegem cum de capitalismul global de orientare neoliberala a ajuns sa-si etaleze “exceptionalismul” sub faldurile... conservatorismului. Nu cumva acest “conservatorism” profesat de d-nii Stoica si Aligica este atat de “atipic” incat devine de nerecunoscut? Nu este el insusi o inginerie? Un produs  fabricat la comanda? Nu ne aventuram sa dam un raspuns atata timp cat n-am citit integral cartea. Din fragmentul publicat in revista 22 reiese insa clar intentia autorilor de a infrati neoliberalismul si neoconservatorismul (care oricum sunt intersanjabile) intr-un discurs propagandistic de factura neo-wilsoniana. 

            Parafrazandu-i pe cei doi distinsi autori, indraznim sa afirmam ca aparitia unei alte lucrari proslavitoare a “capitalismului democrat liberal” nu face decat sa “ne ingreuneze vederea” si sa blocheze din start “dezbaterea intelectuala si politica privind directiile de actiune colectiva ce ne stau in fata”.

            Intr-o dezbatere publica serioasa privitoare la viitorul dreptei romanesti, adevarul ar iesi la iveala. De pilda, s-ar dovedi ca neoliberalismul de astazi nu are prea multe in comun cu liberalismul clasic sau “economic” a lui Adam Smith sau Alexis de Tocqueville – un liberalism al statului minimal a carui functie se reducea la pastrarea ordinii publice. Nici nu se aseamana cu liberalismul “libertarian” al lui Hayek si al “scolii austriece”. Neoliberalismul nu este atat o doctrina politica, cat ideologia si practica economica a corporatismului industrial si financiar transnational pe care noi l-am numit tehnoglobalism (datorita rolului preponderent al noilor tehnologii in raspandirea sa planetara). Teoriile neoliberale si neoconservatoare despre un self-regulating market sunt hilare. Pe plan international, “comertul liber” este sever controlat de institutii supranationale precum Banca Mondiala, Fondul Monetar International sau Organizatia Mondiala a Comertului. Pe plan intern, puterea interventionista a statului managerial in economie a crescut exponential in “epoca neoliberala”. Statul actioneaza direct (vezi interventia directa a statului in actuala crizã financiarã din SUA) sau indirect asupra economiei prin diferite agentii de monitorizare, acordare de licente, managementul riscului, protectia consumatorului, a mediului inconjurator etc. Asa s-a ajuns ca guvernul federal american sa devina cel mai mare angajator al tarii. John Plender, intr-un raport asupra economiei mondiale, intocmit de ziarul Financial Times, scria: “Niciodata conducatorii de firme n-au fost atat de constransi de catre regulamentele guvernamentale” [1]. Solutia propusa e better regulation, nicidecum no regulation. In Marea Britanie, pentru a se reduce birocratia s-a marit birocratia, creandu-se noi “agentii” si alte regulamente (de pilda, The Better Regulation Executive, Better Regulation Commission si Better Regulation Act). Sa mai amintim de “piata libera” din Romania si de puterile interventioniste ale statului roman actual? In general, in democratiile occidentale interventionismul economic al statului si al agentiilor transnationale este mult mai extins astazi decat in trecutul “keynesian”.

            Sa nu ne lasam insa amagiti. Interventionismul il sufoca pe micul intreprinzator, dar afecteaza prea putin marea corporatie, care nu ar putea supravietui fara corporate welfare, subventiile si legile protectoare oferite generos de statul managerial, de la scutiri de taxe, protejarea “proprietatii intelectuale” si a patentelor pana la investitiile din bani publici in infrastructura (transport, telecomunicatii), cercetare si educatie. De regula, in ordinea neoliberala, riscurile si cheltuielile marilor companii sunt socializate, iar profiturile privatizate.

            In “blocul civilizational si politic” de care apartinem “experimentul neoliberal” este privit cu un scepticism din ce in ce mai raspandit. Chiar sustinatorii lui devotati, cum ar fi reputata publicatie Business Week, au inceput sa-si exprime mari indoieli. Intr-un articol revelator, “Shaking Up Trade Theory” (6 decembrie 2004), Aaron Bernstein trece in revista efectele negative ale globalizarii asupra economiei SUA, citand datele si statisticile oferite de mari  analisti  americani.

            “Elitele” dambovitene fac urechea surda la orice nu-i pe linia “corectitudinii politice”. Cum destinul lor este legat  de birocratia de la Bruxelles, grupurile mondialiste si corporatiile transnationale, care promoveaza Vajnica Lume Noua, orice semnal de alarma, menit sa-i aduca la realitatea lui hic et nunc, ii deranjeaza profund. Cand aceste semnale vin de la dreapta lor, masinaria  propagandistica intra in alerta maxima.

              In prezent, dezbaterile pentru definirea identitatii doctrinare a dreptei romanesti imbraca un caracter teatral. Sau, pur si simplu, diversionist. Neoliberalii si neoconservatorii (liberali deghizati) se sustin reciproc, isi fac bezele prin salile de conferinte, apar “pe sticla” sa discute jovial despre “reconstructia identitatii specifice”. Ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Ca si cand adevarata restauratie conservatoare n-ar bate la usa.

Ovidiu HURDUZEU

Nota autorului: Voi reveni cu un nou comentariu dupa aparitia cartii.

[1] John Plender, “Tilt in the balance of boardroom power”, in Financial Times, 21 ianuarie 2004.