SLAVA TIE, DOAMNE, SLAVA TIE !

„Lumina lina a Sfintei Slave a Tatalui ceresc…” [1]

„Si de slava Ta cea imparateasca

'n cuviinta sa sa povesteasca” [2]

            In anii din urma, mi se pare tot mai frustranta inlocuirea cuvantului slava cu marire, de ca si cum ar fi sinonime intersanjabile preferential.

            Nu mai departe decat in ecfonisul rugaciunii Tatal nostru, putem auzi cand slava, cand marire, dupa cum prefera preotul slujitor.

            Exemple se intalnesc multe chiar si in Credinta Ortodoxa, catehismul de referinta la ora actuala [3].

Dar sa lasam ca de slava cea dumnezeiasca de catre Sfantul Grigorie Palama „sa sa povesteasca”, in talcuirea din limba greaca a Parintelui Dumitru Staniloae:

            „Este o lumina ce se arata Sfintilor, alta decat cunostinta din toate cele create; cu atat mai sfanta, cu cat este slava firii lui Dumnezeu si e vazuta numai de cei ajunsi in chipul lui Dumnezeu; si ca este departe de a fi o nalucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plasmuire simbolica dupa chipul lor; ca este departe, intrucat este ipostas [4] si frumusetea veacului viitor si singura lumina adevarata, vesnica, neschimbacioasa, neinserata, nestricatoare, lumina prin care ne facem si noi lumina si fii ai luminii desavarsite”.

            Explicatiile Dictionarului de Teologie ortodoxa al Pr. Prof. Dr. Ion Bria cu privire la cuvantul slava sunt de referinta:

            „Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu in om, lumina care a invaluit trupul inainte de cadere «fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu» (Romani 3, 23). De aceea mantuirea este restatornicirea chipului si slavei primului om zidit de mainile lui Dumnezeu: «Cei intelepti vor mosteni slava (Pilde 3, 35)».

            In Noul Testament, Sfantul Ioan Evanghelistul reia tema slavei vazute a lui Dumnezeu (Ioan 13, 31), care este unita cu Iisus Hristos dupa ipostas: «Slaveste-Ma pe Mine, Tata, la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea» (Ioan 17, 5). Slava este lumina ipostasului, care patrunde firea omeneasca a lui Hristos, indumnezeind-o. Biserica asteapta parousia, a doua venire, plina de slava, a Domnului (I Tesaloniceni 4, 17). Crestinii primesc slava Fiului: «Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Parinte, am dat-o lor ca sa fie una, precum si Noi una suntem» (Ioan 17, 22). Slava este stralucirea Duhului Sfant in sufletele crestinilor, chemati sa urce «din slava in slava» (II Corinteni 3, 18), pana ce vor deveni oglinzi perfecte ale sfinteniei lui Dumnezeu. In literatura de specialitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate care s-a aratat pe Tabor in trupul lui Hristos. Lumina taborica nu este o vedere a firii dumnezeiesti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiasca, ci raza dumnezeirii. Asadar, «a dat si firii omenesti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu si altceva este slava Lui, desi sunt nedespartite intre ele» (Grigorie Palama, Despre Sfanta lumina, 15, in Filocalia, vol. 7, p. 283)…

            Slava e o realitate eshatologica nepieritoare si nemuritoare, fiind insusi mediul Imparatiei lui Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e vazuta si gustata de sfinti inca de aici. Acesta e sensul indemnului de a slavi pe Dumnezeu, adica a recunoaste si a marturisi prezenta Sa concreta si legatura Sa nemijlocita cu fapturile Sale, in rugaciune, doxologie si multumiri: «Sa Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale si cuviosii Tai sa Te binecuvanteze. Slava imparatiei Tale vor spune si de puterea Ta vor grai» (Psalmi 144, 10-11)”.

            Ambele citate talcuiesc intelesul cuvantului slava in cheia cunoasterii taborice a Sfintei Treimi si a lui Iisus Hristos, Fiul intrupat pentru restaurarea si indumnezeirea omului prin sinergie cu lumina neapusa a harului dumnezeiesc personalizat.

            Relatia sinergica dintre Dumnezeu si om presupune marirea (inaltarea) omului de catre Dumnezeu, pentru ca acesta sa-I poata intrezari si marturisi marirea (maretia, magnitudinea).

            Rugaciunea amvonului, care incheie randuiala Liturghiei si o rezuma, este edificatoare in privinta celor de mai sus: omul are initiativa binecuvantarii lui Dumnezeu, la care Domnul raspunde cu binecuvantarea Sa, cu sfintirea celor ce nadajduiesc intru El si mantuirea poporului Sau… La randu-i, omul, daruit de Dumnezeu la cererea lui, Ii inalta lui Dumnezeu – intreit in Persoane – slava, multumita si inchinaciune, pentru acum si in viata vesnica.

Marirea (Marire Tie, Doamne sau Mare esti, Doamne, si mari sunt minunile Tale) este curata noastra marturisire universala ca am descoperit, recunoastem si vestim intregii creatii suveranitatea lui Dumnezeu, maretia si iubirea Lui.

Marirea lui Dumnezeu presupune micsorarea maritorului, deci smerirea lui, pentru care, la vremea potrivita, Dumnezeu il va mari la randu-I, ca in Evanghelia cu cel ce se asaza ultimul la masa si, pentru smerenia lui, e chemat in fata (cf. Luca 14, 10-11). Maritorul marit mareste cu si mai multa daruire de sine, iar Dumnezeu nu ramane niciodata dator…

Marirea lui Dumnezeu nu se poate nici gandi, nici rosti, fara sustinerea Duhului Sfant, intai pentru ca n-am sti sa o facem (Romani 8, 26-27), apoi pentru ca nici n-am face fata razboiului nevazut si celui chiar prea vazut, dezlantuit cu atata furie in ziua de azi.

La adanc, marimurile sunt imne de iubire laudativa, maritoare, cantari ale aripilor duhului nostru imbratisate de aripile Duhului Sfant, cu voia Tatalui si din dorul nostru de sfintenia Lui.

Cat priveste slavirea, smerenia si iubirea de Dumnezeu, acestea il fac pe om sa considere ca intreaga splendoare a luminii vesnice, imparatesti, I se cuvine numai lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, omul doreste sa-I ofere lui Dumnezeu lumina din lumina dumnezeirii (adica radiata de fiinta lui Dumnezeu-Treime, la care omul nu are acces), iar Dumnezeu ii da ca, dandu-i, sa-i ramana si lui (omului) o catime, atat cat va putea pastra si folosi mantuitor.

Expresia a da slava lui Dumnezeu, impreuna cu salutarea liturgica Slava Tie, Celui ce ne-ai dat noua lumina – totodata laudativa si euharistica (de multumire) pentru darul luminii –, raspuns la chemarea lui Hristos inviat: Veniti de luati lumina!, arata cum Hristos ii da omului dintru ale Sale, din care omul, la randu-i, Ii da lui Hristos – Lumina lumii si Imparatul slavei.

Fiecare slavimu-Te adresat lui Dumnezeu de catre om este pentru acesta o treapta spre lumina Imparatiei vesnice, un suis spre propria-i slavire – spre infiere.

 In Noul Testament, Teofaniile trinitare (aratarile Prea Sfintei Treimi) sunt in slava, slava manifestandu-se si ca lumina, si ca rostire, cuvant dumnezeiesc, porunca.

 Sfera semantica a cuvantului slava contine si intelesul cuvantului marire, dar il depaseste cu mult prin intelesurile legate de accesul omului la lumina vesnica a harului necreat, conditie a invesnicirii sale in Imparatia cerurilor.

 Cuvantul este simbol. Rostirea unui cuvant este participare la cele numite sau exprimate de acel cuvant. Zicem Marire Tie sau Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru: avem partasie de maretia dumnezeirii. Spunem Slava Tie: avem partasie de lumina neapusa a Imparatiei si, aici, cu maretia Prea Sfintei Treimi, in Duhul Sfant.

Cuvantul fiind icoana, iar icoana cuvant, cuvantul slava in limba romana este icoana a slavei dumnezeiesti.

Slava este steaua cu opt colturi.

Slava este un cuvant Teofor, purtator de Dumnezeu, si Teofanic, in care se arata Dumnezeu.

 Este taina a vederii.

 Este numele luminii harului lui Dumnezeu.

 Este lauda a maretiei lui Dumnezeu, marirea Lui.

In Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, versiunea originala, editata de „Roza Vanturilor”, Bucuresti, 1996, gasim „…pe numele vostru va fi slavit cu marire” (subl. n.), in slavona (transliterat in romana) proslavit si veliciemi.

 In epilogul Tetraevanghelului slavon tiparit in 1512, Macarie ieromonahul foloseste slava si marire complementar: „atotvazatorului si preabunului Dumnezeu, slava si marire… Lui, slava si putere”.

Mai departe, ne atrage atentia: „pentru slavirea si folosul cititorilor” (subl. n.) iar nu marirea cititorilor [5]. Iata sinergia dintre Dumnezeu si om, dintre om si Dumnezeu.

Maretiei lui Dumnezeu nu-i lipseste, in realitate, lumina, dar cuvantul, alcatuirea lingvistica simbolica m-a-r-i-r-e nu ne trimite la lumina taborica, cea pe care marii rugatori isihasti o vad in inima lor. Ei nu vad marirea Domnului, ci raza luminoasa a dumnezeirii, adica slava Domnului care face simtita marita-I prezenta tainuita de lumina.

„Marirea este actiunea noastra, a lui Dumnezeu este slava” (Pr. Dumitru Staniloae).

Slava indica Persoanele din care iradiaza, si anume Persoanele Treimice. Harul se arata ca slava impersonala (Sfantul Grigorie Palama).

Slava (slavirea) este cale eshatologica, a vederii-inainte a stralucirii omenitatii indumnezeite, mai intai a Fiului intrupat, rastignit, inviat si inaltat de-a dreapta Tatalui, dar si a omului infiat haric de Tatal.

 Pentru aceasta lumina, care arata demnitatea imparateasca a omenitatii indumnezeite, maretia si splendoarea ei, limba romana are acest cuvant unic si unicat, substantivul slava cu familia lui, generata de intensa lui folosire in Biserica si in afara ei.

In limba romana veche, pe cand verbul a slavi, slavire nu aparuse inca in cartile de cult (cum este cazul Liturghierului tiparit de Macarie in anul 1508), cuvantul slava se folosea si ca substantiv denominativ, si ca verb.

A slavi, slavire, a da slava, a inalta slava, a ridica in slavi (peiorativ), slavitor, preaslavi, slavoslovi, proslavi (ultimele doua, din perioada slavizarii).

 Interjectia Slava Domnului! s-a incetatenit si se rosteste cu o frecventa foarte mare in toate mediile, pentru exprimarea recunostintei fata de Dumnezeu.

Expresia slava desarta are un adanc inteles teologic: Dumnezeu il slaveste pe om cu slava plina de har. Cand omul se slaveste el pe el insusi, slava aceea este goala, desarta, fara har, o slava parelnica, o pacaleala de la diavol.

Daca a ridica in slavi e peiorativ, a ridica sau a inalta slava isi mentin sfintenia. Pluralul slavi este incorect teologic.

Cuvantul slava s-a nascut in limba romana destul de demult ca sa odrasleasca la timpul potrivit forme adecvate unor continuturi ce se cereau exprimate in Biserica. Unele dintre ele, cum am aratat mai sus, au intrat in uzul profan fara a fi profanate printr-o utilizare vulgara, degradanta, decat arareori. In rest, putem vorbi cel putin de respect, daca nu de evlavie. Oricum, Slava Domnului! este un fenomen interesant si incurajator datorita frecventei sale in discutiile dintre romani. Cat si cum este rostit in lume genereaza argumente pentru sustinerea latinitatii cuvantului slava.

Grecescul doxa (slavire, nu marire – pentru care limba greaca are megalopropeia), cuvant care impreuna cu gr. orto ne exprima identitatea crestina, optiunea noastra pentru adevar, a ramas in limba romana cu o familie redusa la doxologie, doxologic; nu s-a compus, nu s-a articulat, a ramas aproape stingher, desi suntem orto-docsi. Doar vreun teolog fara simtul limbii romane si fara umor mai foloseste – profesoral, academic – verbul a doxologhisi.

Nu s-a intamplat astfel cu toate cuvintele de origine greaca din limbajul bisericesc. Multe au ramas cu folos pentru limba romana, dar si mai multe au fost eliminate, o data cu sau dupa deslavizare, in procesul de reactivare a limbajului romanesc in literatura si slujirea liturgica.

In istoria cuvantului slava – care ne preocupa cu deosebire – nu poate fi trecuta cu vederea rezistenta lui la procesul de deslavizare a limbajului bisericesc din ultimele 300 de ani.

Dupa repunerea in drepturi a limbii romane in Biserica, multe cuvinte slavone compuse cu slava au pierdut celalalt element component, dar slava a ramas si s-a compus cu un termen romanesc, asa cum drept-slavitor l-a inlocuit pe pravoslavnic.

            Sau alta situatie: a proslavi, receptat ca slavon, iese treptat din uzul bisericesc spre o zona seculara a limbii romane si e folosit batjocoritor: Ce-l tot proslavesti atat! Compusul preaslavi, considerat de vorbitori ca fiind romanesc, isi pastreaza sfintenia.

            Limba romana dovedeste discernamantul teologic al neamului care a primit-o si care va da socoteala la Judecata de Apoi de cum a folosit-o: sfintitor sau satanic.

            O dovada a acestui discernamant este si respingerea termenilor latini glorie si gratie si optarea pentru slava si har. Optiunea este mai intai una teologica, si inca una fundamentala. Avem aici o manifestare a dreptei credinte a neamului romanesc, cler si popor binecredincios, rezistenta in fata teologiei catolice cu privire la energiile necreate, pe care Dumnezeu Si le-ar fi rezervat Lui Insusi – numite gloria divina –, lasand Bisericii numai energii create (gratia).

            In conceptia teologiei apusene, omul nu are acces la slava si har, deci perspectiva credintei lui nu este indumnezeirea.

            Deosebirea teologica dintre slava si glorie, har si gratie masoara adancimea prapastiei dintre Ortodoxie si erezia catolica.

            Pentru a da impresia ca distanta dintre Teologia ortodoxa si cea catolica este una mai mult de vocabular decat de continut, teologii catolici din Romania au inceput sa presare in discursul lor cuvinte de provenienta greaca sau slavona incetatenite ca specifice limbajului teologic si liturgic ortodox, cum sunt har si duh, fiecare cu familia lui de cuvinte.

            Sa nu ne lasam inselati, este doar una dintre subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului catolic, caruia le-au cazut si le cad prada cei prea siguri de puterea mintii lor de a patrunde tainele dumnezeiesti. Biserica greco-catolica este loc de ingropare a multora dintre acestia, momiti pe diferite cai intelectualiste, etniciste, nationaliste, regionaliste, organizatorice etc.

            Indraznesc sa-mi exprim convingerea ca etimonul cuvantului slava nu se afla in limba slava veche, cum se accepta aproape unanim de sute de ani.

            Etimonul e latin si e salve!, cuvantul cu care se salutau intre ei romanii, foarte popular in tot Imperiul. Interjectia salve! are legatura cu verbul salveo, salvare care, crestinat, inseamna mantuire. Salve! era un salut respectuos, o urare de bine, de sanatate, dar si de adio la despartirea de rude si prieteni decedati. Aceasta componenta spirituala mi se pare de retinut in mod special, pentru ca sustine punctul nostru de vedere.

            Salutarea este un act fundamental in comunicare. Cand este sincera, nu prefacuta sau formala, „de politete”, este expresia bunelor sentimente ale omului fata de semenii lui si nevoia de a le darui acestora atunci cand ii intalneste si la despartire. Bunele sentimente sunt gradate, de la simpatie la iubire. Hristos a adus iubirea adevarata, capabila de sacrificiul suprem chiar pentru vrajmasi.

            Bucuria crestinului cand isi intalneste semenii are o elevatie fara egal in istoria omenirii cazute, fiindca el cauta in sine si in semen sfintenia asemanarii cu Dumnezeu. El isi abordeaza semenul ca persoana si frate in Hristos. Salutarea crestinului tasneste din locul cel tainic al inimii, de unde Hristos, in Duhul Sfant, il invata sfanta bucurie a iubirii neincetat rugatoare si slavitoare. Intalnirea crestinului cu crestinul e luminata de comuniunea lor euharistica, e mica inviere.

            Cand se aduna crestinii in Biserica, la Sfanta Liturghie mai ales, ei nu s-ar mai desparti unul de celalalt si, toti, de preotul si duhovnicul lor; ca Sfantul Petru, ar face trei colibe. (Matei 17, 4)

            Ingerul Gavriil binevesteste dupa salutul Bucura-te, iar litaniile acatistelor incep tot cu salutarea  Bucura-te.  Biserica cereasca saluta pamantenii, iar pamantenii ii saluta pe sfinti, anticipand bucuria intampinarii reciproce, in imparatia veacului ce va sa fie.

            Cand atingem sfintele moaste, le sarutam ori le imbratisam cu iubire, sau cel putin cu dorinta de a cunoaste persoana pe care o reprezinta; ele ne raspund invatandu-ne sa ne bucuram cu bucurie raica.

            Recitind Epistolele Sfintilor Apostoli, in special pe cele pauline, sa luam aminte la salutarile cu care incep si sfarsesc. E aici o teologie vie a salutarii.

            Daca cineva n-a cunoscut bucuria intalnirii duhovnicului cu fiul duhovnicesc, bucuria batranilor calugari la vederea unui om fie el si pacatos, sa nu pregete a o cauta, si va intelege. Il vor intelege pe Sfantul Serafim de la Sarov, care ii saluta pe toti oamenii numindu-i „bucuria mea”.

            Intelegem cum si cat si-ar fi dorit Mantuitorul sa fie primit de ai Sai (Ioan 1, 11).

Cu fiecare salut, crestinul anticipeaza fericirea vesnica in Imparatia cerurilor.

Unde nimeni nu saluta pe nimeni – este iad.

Acesta fiind sufletul crestinesc, se nedumireste cineva ca principalele salutari raspandite in tot Imperiul Roman – idolatrul ave! pentru imparat si popularul salve! – s-au increstinat si ele o data cu o parte dintre cei ce le foloseau?

Increstinatii Imperiului de Apus i-au oferit Preasfintei Fecioare pe Ave si Salve in evlavioasele salutari Ave, Maria! si Salve, Regina!

In Imperiul de Rasarit (Romania), unde nu greaca populara, ci latina asa-zis dialectala predomina, s-a dezvoltat o limba liturgica numita greaca bizantina, in care nu lipseau si cuvinte latine adaptate limbii vorbite de multimea poporului credincios.

Din salut profan, salve, adus de crestini intra muros basilicae, a devenit salutare liturgica adresata mai intai lui Dumnezeu-Tatal, sursa luminii dumnezeiesti, dar si Fiului si Sfantului Duh, celelalte doua Persoane ale Preasfintei Treimi, de o fiinta cu Tatal.

„Citirea Sfintei Evanghelii inchipuie aratarea deplina a lui Hristos in lume, adica Mantuitorul propovaduind multimilor. Cuvintele pe care, atat inainte, cat si dupa citirea Evangheliei, le rostesc cantaretii (credinciosii): Slava Tie, Doamne, slava Tie!, sunt ca si cum ar saluta pe Domnul Insusi” [6].

In Liturghia propriu-zisa si in toate textele liturgice ale Bisericii, cuvantul slava este cel mai mult folosit, el aparand in toate formulele de rugaciune, incepand cu salutarea (Slava Tie…) pana la Doxologia mare.

Reintors extra muros basilicae sfintit, acest cuvant continua Liturghia in lume si o raspandeste cu bogatia trairilor ei, a bucuriei sfinte intr-un adevarat duh ecumenic, ortodox, chemator – nu tiranic, cu viclenie sau violenta.

Nu putem sti cand anume -al- din salve a ajuns -la- din slava. E foarte posibil ca slavii sa fi modificat, vorbind, succesiunea fonetica latina s-a-l-v-e, datorita unei particularitati mentale sau a conformatiei aparatului lor fonator, fara consecinte fonematice (privind schimbarea sensului).

Important este altceva: „chiar daca s-au strecurat in conceptia crestina imagini sau expresii din cultura antica, Biserica le-a dat acceptiuni noi” [7].

Cuvantul slava a primit cea mai inalta acceptie: lauda a maretiei dumnezeiesti aratate in lumina taborica, in slava lui Hristos aratata pe fata Sfantului Stefan in timpul martiriului si in lumina harului pe care o vad sfintii isihasti ca pregustare inca de aici a luminii Imparatiei vesnice.

Nu vom aminti niciodata indeajuns ca istoria lumii este istoria mantuirii si a indumnezeirii omului, si ca aceasta sfanta devenire nu poate fi decat cu interventia lui Dumnezeu, fara a rapi omului libertatea. Proniatie in Duhul Sfant.

Presiunea pe care o exercita dorul de Dumnezeu al unui neam sau al unei persoane din neamul respectiv asupra logosului prezent in om dupa chipul lui Dumnezeu de la facerea lui si insuflarea Duhului Sfant conlucreaza la actul de creatie lingvistica pentru rostirea adevarului de credinta revelat, insusit si trait.

Corpusul cel mai ales al limbii romane este creatia Bisericii, sfintit de la nastere sau pe parcursul indeplinirii misiunii sale. Menirea acestui limbaj este slujirea neamului.

Acest corpus, intrat in randuiala Bisericii, devine limbaj bisericesc, traieste din efortul de mantuire al neamului si, pentru aceasta, este hranit de energiile Duhului Sfant. Cuvintele prin care comunica Dumnezeu cu noi si noi cu Dumnezeu sunt sfintite, sunt vii, hrana si coloane de sustinere a adevarului. Acest sfintit corpus va dainui ca si Biserica in Imparatie, unde, innoit, va participa la fericita comuniune vesnica in slava Sfintei Treimi.

Rugaciunea cea dincolo de rugaciune, Sfintita-Rugaciune, este cea mai inalta vorbire cu Dumnezeu, care ramane in cartea vietii nu numai a celui ce se roaga, ci si a neamului caruia acesta ii apartine prin nastere, familie, etnie; dar si neamului care il adopta, precum romanii au adoptat-o pe Sfanta Parascheva, pe Sfantul Grigorie Decapolitul, pe Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava. Fericiti cei ce isi doresc rudenia unora ca acestia!

Dar inima, locul de unde vin cuvinte inalte si inaltatoare, locul de taina al sfinteniei, poate fi si loc al rautatii, din care ies cuvinte josnice si injositoare, ideile stricarii limbii, premeditat sau spontan, la manie, cuvintele urii, ale minciunii, ale confuziei, ale desertaciunii, pentru care se va da socoteala la Judecata. Care va fi judecata pentru golirea intentionata a limbii de cuvintele ei cele mai sfinte, ca slava?...

De trei sute de ani, in Transilvania, majoritatea clericilor ortodocsi, ca sa nu mai vorbim de cei greco-catolici, restrictioneaza vocabularul bisericesc de origine slavona, cu predilectie cuvantul slava, sub pretextul alterarii limbii romane si al pierderii identitatii nationale prin slavizare.

Fiind conceptele catolice glorie si gratie o abatere prea mare de la dreapta credinta pentru a fi implementate in limbajul bisericesc ortodox, clerul romanesc purist-latinist ardelean a gasit formula: marire fara slava.

Fara slava, adica fara lumina dumnezeieasca daruita omului de Tatal in Duhul Sfant prin jertfa Fiului, caci consecinta alungarii cuvantului este pierderea trairii realitatii numite, tot asa cum pierderea trairii duce la devalorizarea ori chiar la disparitia din limba a corpului lingvistic care a comunicat sensul.

Fapta expulzarii cuvantului slava din Biserica ne aminteste suficienta agresiva a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, fata de rugaciunea isihasta cu vederea luminii necreate.

Apuseanul este obtuz din pricina obscuritatii interioare in care il mentine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatalui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui ii place marirea, marirea-latrie, fiindca se scalda in ea cu gratie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibila numai maritului Vicar.

Este evident ca radierea ne-a venit de la „Ram”, pe calea cecitatii spirituale a nationalistului transilvan dedicat persuadarii lumii intregi ca suntem copiii lui Traian si care clameaza cand Ave Caesar! la insangerata Columna din centrul Romei, cand Habemus papam!, aparandu-si identitatea latina si imperiala de lumina Rasaritului de Sus, de Imparatul Slavei.

Fotie, Patriarhul Constantinopolului intre anii 858-867; 877-886, a fost nu numai cel mai invatat om al veacului al IX-lea, ci si profet. Cu harul proorocirii inmultit de harul episcopal al Adevarului, el a prevazut dezradacinarea Bisericii apusene din Adevar si consecintele ei. Lui i-a descoperit Dumnezeu ca nici grecii, nici romanii (vlahii) – poporul cel mai numeros din Romania, in cristelnitele caruia s-au botezat nenumarati barbari, inclusiv slavi – n-ar fi putut apara Biserica Rasariteana de erezia romano-catolica si de mahomedanismul otoman.

Grecii aveau sa cada sub ocupatie otomana, romanii (vlahii) vor avea aceeasi soarta in Balcani, ilirii se vor confrunta si ei cu stapaniri care ii vor decima si deznationaliza.

Cei ramasi liberi in stanga Dunarii, prin insasi latinitatea lor lingvistica, ar fi cazut victime ale politicii anexioniste apusene, care a facut si face uz de toate mijloacele diplomatice si militare, de viclenie si forta pentru extinderea sferei de influenta a scaunului papal. Exemplul care ne este cel mai aproape si mai dureros este chiar falsul comis la semnarea actului de unire cu Roma in ziua de 7 iulie 1701, la Viena, de catre Mitropolitul Atanasie Anghel.

Turcii au facut martiri pentru Hristos, romano-catolicii au facut eretici.

Iluminatul de Hristos Fotie Patriarhul a descoperit ca solutie de rezistenta a Bisericii Ortodoxe unimea duhului si a ritului, precum si o singura limba bisericeasca, cu o singura scriere, noi, pentru slujirea lui Dumnezeu.

Nou inseamna in Biserica nu neaparat creat din nimic ci innoit, schimbat, prefacut prin lucrarea Duhului Sfant de sfintire si desavarsire, imbracare in Hristos, increstinare.

Spre aceasta innoire si unime, Patriarhul a ales limba vorbita de slavii crestini care se stabilisera in preajma Tesalonicului, iar pentru savarsirea lucrarii innoitoare si raspandirea rezultatelor ei, doi frati tesaloniceni, ieromonahii Chiril (Constantin) si Metodiu [8], foarte culti, cunoscatori a numeroase limbi ce se vorbeau in Romania si in Apus. Monahii Chiril si Metodiu sunt in calendarul ortodox si ii putem considera Sfintii lingvisti ai Ortodoxiei, patronii acestui studiu care ar putea deveni o cale a cunoasterii lui Dumnezeu, daca s-ar infaptui cu rugaciune. Poate chiar ei l-au transformat pe salve increstinat in slava. Ei au alcatuit limbajul bisericesc slavon si un alfabet – numit chirilic, de la numele autorului – de o frumusete monumentala, majestuoasa, care permite asezarea foarte ordonata in pagina a textului si impodobirea lui. Cei doi misionari si ucenicii lor au tradus si au raspandit textele necesare savarsirii slujbelor de rit bizantin in limba slavona, care va deveni unica pentru toate Bisericile ortodoxe sud-est europene.

De ce Patriarhul Fotie a ales Tesalonicul ca loc al acestei nasteri se intelege recitind Epistolele Sfantului Apostol Pavel catre tesaloniceni. Acestia erau lamura roadei sale apostolice: erau uniti intr-un duh, ravnitori, trezi si trezvitori, spornici semanatori ai Evangheliei lui Hristos, rabdatori in prigoniri, jertfelnici pana la daruirea suprema. Lor le-a putut cere Apostolul infranari, rugaciune neincetata, intelegerea a ce va sa fie cu cei vii si cu cei morti la a doua venire a Domnului, discernamant si ascultarea poruncii „Duhul sa nu-l stingeti!”: si nu l-au stins. Pana astazi Tesalonicul (Salonicul) este o baie de har pentru pelerini.

Pe o asemenea temelie a fost pusa Biserica rasariteana la mijlocul secolului al IX-lea (dupa anul 862), de Patriarhul Fotie si cei doi viitori Sfinti carturari tesaloniceni, urmati de ucenicii lor si cu contributia slavilor tesaloniceni crestini – care au iesit din istoria efemera a lumii, ca grup etnic, dar au dobandit pomenirea vesnica, pentru ca au putut fi de folos Bisericii Ortodoxe la vreme de mare cumpana.

Pentru romani, slavizarea cultului a fost un jug de opt secole pe care l-au purtat pentru Hristos si Biserica Lui, nu cu supunere, ci cu intelegere si fara a-si abandona limba neamului lor. Dovada: Biblia de la Bucuresti, talmacita sub domnitorul Serban Cantacuzino si publicata de Constantin Brancoveanu in anul 1688; Psaltirea in versuri a Mitropolitului Dosoftei, Cazania lui Varlaam, marea opera a lui Antim Ivireanul, care a reintrodus pentru totdeauna limba romana in cultul bisericesc, desavarsind ceea ce se incepuse sub Matei Basarab (tipicul in romaneste) si Serban Cantacuzino (textele biblice). Prin tiparirea cartilor de slujba in romaneste, Antim a contribuit la faurirea unei limbi liturgice romanesti care dainuieste si astazi.

Cum vor fi indurat domnitorii nostri, atat de aprigi in razboaiele pentru neatarnarea tarii si dainuirea Bisericii stramosesti, sa nu participe la Sfanta Liturghie in limba lor? Raspunsul se afla in sfera spirituala, si anume in intelepciunea dreptei lor credinte. Ei au fost ortodocsi, nascuti, nu facuti conjunctural, ca si neamul caruia i-au apartinut si peste care au domnit ferindu-l, cu orice pret  (Sfintii Martiri Brancoveni), de pierderea libertatii de a-L marturisi pe Hristos. De doua ori unsi cu Sfantul si Marele Mir – la primirea Tainei Ungerii si ierurgia incoronarii –, ei si-au exercitat pregorativele domnesti insuflati de har si au facut din domnie o slujire sfanta si sfintitoare, pastorala, o cale a mantuirii. Citind Invataturile lui Neagoe Basarab [9], descoperim o predanie domneasca pe care sfantul domn Neagoe Basarab a unit-o cu predania isihasta, o scoala a Duhului Sfant care aduna toate invataturile in doua cuvinte ca unul: unime slavitoare.

In cele opt veacuri de slavizare lingvistica mai mult decat dureroasa, dar in Hristos acceptata cruce, romanii au primit ca ascultare dumnezeiasca oprirea invaziei otomane in tara lor, apoi inspre Occident, dar si sa ajute popoarele sud-dunarene subjugate si pe romanii prigoniti in Transilvania pentru rezistenta in dreapta credinta.   Pentru aceasta s-au publicat si s-au raspandit carti de cult. Tetraevanghelul lui Macarie, de la 1512, a fost publicat in atatea exemplare cat sa ajunga pentru toate bisericile cu slujire in limba slavona. Se stie ca domnitorii nostri au facut mari danii, constructii de manastiri, au gazduit si ocrotit credinciosii fugari din tarile ocupate, totul cu intelegerea cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi despre bine-placuta lui Dumnezeu unicitate a limbii (Facerea 11, 1-7) si depasirea diferentelor etnice in Hristos (Galateni 3, 28). De opt ori cate o suta de ani de discreta jertfa a acestui neam bun, care se asaza intotdeauna la masa pe ultimul loc (Luca 14, 10-11).

Slava Tie, Doamne, slava Tie!

Gandind inca la taina darului dumnezeiesc al limbii si al graiului, la valoarea cuvintelor, la cum nu ne putem juca cu ele, mai ales cu cele sfintite si sfintitoare, mi-am amintit de o sintagma care ii apartine regretatului Parinte Virgil Gheorghiu: „a trai in limba romana”. Parintele Virgil Gheorghiu si-a petrecut o mare parte din viata in strainatate, cel mai mult in Franta. Cu putin timp inainte ca sufletul sa i se ridice la cer, Televiziunea Romana a realizat un interviu dat de catre Parintele Virgil Gheorghiu doamnei Marilena Rotaru, interviu in care Parintele a vorbit despre legatura dintre limba si traire si si-a marturisit suferinta de a fi trait mari evenimente ale vietii sale intr-o limba alta decat cea a neamului sau: dureri, bucurii, iubiri, pasi catre cunoasterea lui Dumnezeu. Deodata, cu vocea si chipul schimbate de o durere greu de ascuns, a marturisit: eu nu stiu ce inseamna sa fii hirotonit, pentru ca eu n-am fost hirotonit; eu sunt „ordinat” (fr. ordiner). Apoi a vorbit despre starea poetului care nu se poate exprima in limba sa si, din acest motiv, se simte nereprezentat in raport cu talentul sau si experienta sa launtrica. Si nehranit.

Mergand mai departe, ne gandim la cuvinte romanesti nascute de trairi inalte, trairi pe care alte neamuri nu le cunosc si nu au cuvant pentru ele. Tocmai acestea sunt cuvintele care particularizeaza ethosul neamului. Ele sunt nascute o data cu neamul si isi reveleaza sensul si rostul in limba pe masura ce neamul constientizeaza ca istoria lui este suis pe calea mantuirii lui.

Lipsirea de aceste cuvinte sleieste de puteri si sufletul, si trupul.

Cat de adanca durere in intreaga fiinta, ce dor, sa fii obligat sa traiesti exilat acolo unde nu se cuvanta cuvantul dor cand ti-e dor de Dumnezeu, de Maica Sa, dor sa Le spui ca-ti este dor, dor din dorul lor de noi, neamul dorului de slava firii dumnezeiesti a Fiului intrupat, Hristos.

Coliba noastra de pe Tabor (Matei 17, 4) este cuvantul slava, slavit cuvant spre a-L slavi pe Dumnezeu, pe Cel Caruia doresti sa Ii dai ale Sale dintru ale Sale, cuvant de partasie in lauda neincetata:

Slava Tie, Doamne, slava Tie!

Gabriela MOLDOVEANU

[1] Imn care se canta la Vecernie.

2 Dosoftei, Psaltirea in versuri, Lauda lui David, 144.

3 Credinta ortodoxa, Trinitas/Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, pp. 111-122.

4 Ipostas al veacului viitor, temelie si continut al vietii veacului viitor (D. Staniloae); cf. Filocalia, vol. 7, EIBMBOR, Bucuresti 1977, p. 313.

5 Dupa G. Mihaila si Dan Zamfirescu, Literatura romana veche (1402-1647), vol. 1, Bucuresti 1969, pp. 88-89.

6 Pr. Prof. Dr Ene Braniste, Liturgica generala, EIBMBOR, ed. a 2-a, Bucuresti, 1993, p. 743.

7 Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Sesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria bisericeasca universala, ed. a III-a, rev. si compl., EIBMBOR, Bucuresti, 1987, p. 586.

8 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. Sophia, Bucuresti, 2000, p. 49.

9 Prof. Dr. G. Mihaila, in prefata la Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie – versiunea originala, Ed. Roza Vanturilor, Bucuresti, 1996.