Vocatii in invatamantul romanesc actual

INTERVIU CU PROF. CODRUTA SORINA MISSBACH

(urmare din numarul trecut)

Rep.: Cand ati ajuns la [Liceul] „Spiru [Haret]”?

C. M.: In ’91.

Rep.: Dupa revolutie...

C. M.: Da. Si-acolo... m-am „casatorit” cu „Spiru”.

Rep.: Cred ca si „Spiru” s-a „casatorit” cu d-voastra!

C. M.: Nu, nu, nu... „Spiru” e primitor. „Spiru” m-a ocrotit. Si m-a ocrotit mai mult decat as fi meritat, poate. Eu am intrat acolo, iarasi, „cu smintire”. Am crezut – asta a fost o smintire buna – ca gata, ma „asez”. Daca ma asez, le voi multumi ca-mi dau voie, prin aceea ca stiu ce inseamna carte. Vreau sa fiu, si cred ca am fost, de regula, un profesor drept, poate si bun. M-am apucat sa fac carte, ce prostie!... In nebunia vremurilor... Dincolo de carte, scoala era plina, scoala era... zumzet peste tot, in curte, pe holuri, in clase, in pod, in subsol – plin – oameni, copii, parinti... Extraordinar!

Rep.: Viata.

C. M.: Viata! Uite ca ma apuca melancolia cand imi amintesc... M-as intoarce inapoi! Si ce crezi ca fac?! La sfarsitul anului scolar ’91-’92, dupa ce i-am anuntat pe diriginti ca „nu prea vin copiii la scoala, ce se intampla”?.. Domnule, eu nu le-am incheiat mediile celor care n-au venit la scoala! Dar deloc nu i-am vazut! Nu ii cunosc! Si, vineri, la ora 14, am terminat cu cataloagele. In cataloage, la materii substantial de multe, aveau, dupa ultima ora de curs, medii neincheiate. La serbare – ce inconstienta! – am fost linistita, n-am simtit ca as fi facut vreo nedreptate, vreun rau. Au venit, de a doua zi si la mine parintii: sa le trec copiii... Domnule, nu pot! Pentru ca fac fals in acte. „Auzi, ce rigiditate!”... Domnule, nu pot, s-a terminat anul scolar si, cel mai important argument pentru mine, nu fac nedreptatea asta. Da, e copilul d-voastra, dar nu e mai „egal” decat ceilalti copii, care au venit si care m-au suportat. Cum sa fac asta, mi-e rusine de ei! „Pai au terminat scoala!”. Dar ideea e ca nu pot face asa ceva! Aici sa fie impardonabila naivitate?! – nu mi-a trecut prin minte ca vreunul dintre colegi ar fi incheiat situatii scolare dupa sfarsitul anului scolar! „Doamna, o sa mi-o platiti, o sa va distrug”! El plangea, eu plangeam. Taticul plangea... Eu plangeam – de ce? Si de mila, si de neputinta, poate putin mi-era si teama… El plangea pentru ca era „tata”! Sa planga un tata si tu sa nu vrei sa-i treci copilul!... Pai cum, l-am intrebat: cum?! „Puneti doua note, doamna. Va dau ce doriti!”. Nu pot, domnule! Ma intrebam ce ar fi spus elevii, colegii? Au vrut sa ma dea afara din invatamant pentru ca in total au fost 19 elevi (!) pe care nu i-am bagat in Bac: n-au fost la scoala! Sute de absente... Scurt: una peste alta, n-au putut sa ma dea afara din invatamant, am facut xerox la toate lucrarile, am dovedit ca am fost la ore, ca n-am facut nedreptati, ca la ultima lucrare cerinta a fost sa scrie doar nume de filosofi: Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Fichte („Fechete” era Fichte... nu-ti mai spun, Nietzsche era „Nice”...). Da, dar si-un inspector-anchetator de-al meu a scris „Nice”. Sa fim...

Rep.: Sa fim ingaduitori.

C. M.: Da... Sper sa nu-mi mai poarte „pica” elevii aceia, chiar si cei care ma sunau noaptea, ma amenintau... tipau la mine... Colegii?... Colegii mei, un coleg de romana... mi-a batut obrazul, nu ma mai cunosteau! Paria... Ca intr-un film absurd. Stii, ca in filme eroul se culca seara linistit, iar dimineata nu stie unde s-a trezit. Nu-l mai recunoaste lumea... ca o amnezie... e o alta recunoastere! O ne-cunoastere in re-cunoastere, sau spune-i cum vrei... Eu, care-s, hai sa zicem, sociabila, nu ma mai cunostea nimeni! Ce s-a intamplat? M-am trezit cu o notorietate... „negativa”, sa-i zicem: „demonica”. Am fost „demonul”...

Rep.: V-au demonizat.

C. M.: M-au si, poate, m-am demonizat. Sa-ti spun, ca o gluma, in vremea lui Ceausescu cel putin aveam rang, mi se zicea „tovarasa Bismarck!”. Ce asociere minunata, inedita! Acum, eram „demonul”.

Rep.: Totusi, erati „demonul” care submineaza un sistem care nu totdeauna este...

C. M.: Nu un sistem! Stii ce-am subminat? Desi suna disproportionat. Nesimtirea. Hotia. Impostura. Dintr-o... comunitate, sa-i zic, anonima. Chiar daca era scoala. Si nici macar n-am subminat-o. Pentru ca stii cum s-au terminat lucrurile? Un soi de finalizare... Pe mine m-au pus in „nisa” aia, lumea si-a vazut de „treburi”, nici o solidaritate, lucrurile au mers inainte si, pana la urma, sistemul m-a ingenuncheat! Daca ma intrebi, anul asta cati din cei care erau intr-a XII-a au intrat in Bac, o sa-ti raspund: toti. Vreau sa-ti spun ca, majoritatea celor de azi sunt, da-mi o distanta, nu stiu, de la pamant la luna, sau sub nivelul marii, fata de cei care terminau in anii ’90. Au vocabularul unui caine mai dresat, ca numar de cuvinte. Ce nuante, ce semnificari, ce resemnificari, ce... vai! Ti-am spus: dezvatare. Dar nu suntem de vina numai noi... Invinuiesc, constient, si parintii. Parintii sunt, din punctul asta de vedere, cei mai mari dusmani ai propriilor lor copii. Stii ca avem „parinti premianti”? Daca se poate, cu coronita. Note! Bune! In rest... pile.

Rep.: Note si pile.

C. M.: Da! M-au tinut in anchete 6 ani pe chestia asta! 6 ani venea inspectoarea, sau o metodista, luau toate cataloagele la director, luau o coala de hartie: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... si trageau liniute. Cate medii de 2, cate de 3, faceau totalul, se duceau la inspectorat... Domnul acela inspector general, m-am intalnit cu Domnia Sa la Biblioteca Pedagogica de curand, la niste seminarii, si i-am amintit in stil, asa, histrionic, despre vremurile alea... Si-a cerut scuze! Finalul. Pentru ca eu am vrut sa se termine odata cu hartuiala. Devenisem cel mai reclamat profesor din Bucuresti. Un domn, tatic de copil, fiu de mare om in stat, m-a reclamat pentru ca puneam elevii sa invete Platon si Kant! Impardonabil, nu? Chem Procuratura! N-aveam de gand, n-am facut-o niciodata. Cumva, ca acum, in alte circumstante: am amenintat cu pistolul de plastilina! S-au dus unii colegi, exasperati si ei, iata, la inspector. Mi-a transmis scuze! Cat de putred stateau (si stau) lucrurile... Si m-au lasat in pace. Si eu m-am lasat invinsa.

Rep.: Oricum, chestia cu anchetele suna foarte stalinist...

C. M.: Anchete au fost. O experienta... In ciuda a ceea ce s-a intamplat, am avut totusi si elevi care ma iubeau. A venit si mantuirea! Ei m-au... pot sa zic... „reabilitat”? M-au reabilitat elevii... Poate, prin ceea ce mi s-a intamplat ulterior, da, a fost si lucrarea Lui. Ar trebui sa stau in genunchi in fata institutiei elevului! In anii aceia tragici – stii ca vine momentul sa traiesti tragedia esentiala, unii veneau seara, sunau la usa si intrebau: „Doamna, ati inchis gazul? Ati inchis apa? Sa dormiti cu lumina aprinsa, ca noi mai trecem pe aici sa vedem ca totul e in regula”... Dupa un an de zile, au venit si mi-au zis: „Doamna, v-ati resemnat. Nu mai putem sa venim”... Asta-i elevul, de fapt!

Rep.: Bine, la asa profesor, asa elevi...

C. M.: Nu, nu, nu... Eram un om prabusit atunci.

Rep.: Pentru ca acesti elevi va merita cu adevarat.

C. M.: Pot sa zic ca si eu ii merit pe ei?... Orice profesor, fara elevi, e zero! Nu e profesor! Nu zic ca ma merita... S-au „ofertat” in momentele mele de mare disperare. Puneau parintii sa sune in secretariat, medici: „Putem s-o ajutam?”. Eu habar n-aveam... Da, elevii m-au „reabilitat”. O spun fara ironie.

Rep.: Sunt convins.

C. M.: O spun si cu umilinta. Vine si marea mea disperare, vine momentul sa plec de acolo. Ce voi face eu, pentru ca uite, citesc, citesc ceva pe internet, vad la televizor, primul lucru la care ma gandesc: asta sa nu uit sa le spun!... Ei? Pentru ca relatia mea sociala, reala, deplina este cea cu elevii. Eu nu stau in cancelarie. Pe mine daca ma doare genunchiul, lor le spun: „Ma doare genunchiul. Faceti sport? Doare asa? Ce sa fac?”. Nu stiu cum sa dau copy-paste, la ei m-am dus! Si m-au invatat... Cu ei mi-am cumparat primul calculator, de mana a doua: au venit, m-au invatat... Doua ore s-a stat langa mine sa coordonez mouse-ul. Mana cu privirea, mi-era frica... „Stati, doamna, ca e o unealta, doamna!”. Primul meu telefon mobil cu un elev m-am dus si l-am luat! Asta-i! Stii cum a fost? Eu am fost cumva si copilul lor. Poate nu-ti vine sa crezi. Nu lua nimic din ce-ti spun drept patetism. O spun, daca pot, barbateste. Bine, m-a ajutat si „obiectul” meu de studiu. La ce obiect discuti despre... orice, cu elevul, liber?! De pilda, la clasa a XII-a. Incepem materia. Invariabil cu Pascal. Textul acela din Pascal pentru mine este... formator. Construieste! De acolo plec. In secunda in care, dupa ce citeste si il intrebi, ca asta-i primul pas: „Ei, cum ti se pare ce-ai citit? Iti mai amintesti?”, se spun tot felul de lucruri. Si, apoi, cand i-l decriptezi filosofic in toate planurile alea, in ontologic, in moral, in axiologic, in mistic, in tot ce se poate, il vezi uluit, dispare umilirea pe care si-au indus-o, vede ca i se spune adevarul, realitatea: „Esti, ca om, un imbecil vierme de pamant”... Da... uiti cati ani ai, ca ai 50 de ani, si el, cel din fata ta, are 18 ani. In uitarea asta, acolo te intalnesti cu elevul! Din asta traiesc!

Rep.: Cred ca acelasi fenomen era valabil si pe vremea lui Platon sau Socrate...

C. M.: Posibil, desi, as putea sa fiu rea si sa zic: vezi, si in vremea aceea se faceau discriminari, numai baieti, daca se poate si frumosi... O spusa a lui Nietzsche: „Daca nu erau baietii aia frumosi, scolile grecesti...”

Rep.: Erau goale.

C. M.: Nu erau! Daca ar fi fost, oare ce predam eu? Iti dai seama? (Rade). Nebunia: sa uiti cati ani ai, in secunda aia uiti ca ti-a murit mama, cum am patit eu, uiti ca ti-a murit tatal, uiti ca nu-ti poti rezolva o problema, uiti de toate! Te bucuri cu ei. Peste toate!

Rep.: Esti liber.

C. M.: Da! Esti in alta lume. Asta-i privilegiul meu, sa fac filosofie: eu cu ei, si ei cu mine! Pe mine nu ma intereseaza sa-i spun elevului: „Ce destept esti!”. Ci, uite, acolo! Nu exista prostie, asta ma chinui eu tot timpul sa le spun. Gresiti, mai copii! Spuneti ce va trece prin cap! E teama aia la ei, stii, inhibitia aia... orgolioasa. (Va urma)

A consemnat

Alexandru Valentin CRACIUN