CARTEA ROMANEASCA IN SPANIA

Traducerea operelor este o conditie sine qua non pentru circulatia valorilor. Prin traducere, operele ies din spatiul restrans al limbii in care au fost scrise si calatoresc. Traducerea este esentiala pentru ca operele mari sa-si traiasca destinul universal la care sunt chemate. In acelasi timp, operele straine care patrund intr-o noua cultura o imbogatesc, ii dau o deschidere catre universal. Ele pot deveni chiar, prin adoptiune, o parte a altor culturi nationale. Aceasta mi se pare un adevar fundamental – un adevar pe care toti cei care se hranesc din cultura spirituala il stiu pentru ca il traiesc. Pentru multi dintre noi, romanii, operele lui Dostoievski sau Shakespeare fac parte din cultura noastra nationala, ele sunt orizontul nostru, o sursa esentiala de sens pentru intelegerea existentei.

            In ultimul timp, doua carti de exceptie au vazut lumina tiparului in Spania: El diario de la felicidad (Jurnalul fericirii) al lui N. Steinhardt (Salamanca, Ediciones Sígueme, 2007) si Proyectos de pasado (Proiecte de trecut) de Ana Blandiana (Editorial Periférica, 2008). Amandoua cartile, publicate in conditii grafice superbe, sunt editate si traduse, cu un impecabil simt al limbii, de profesorii Viorica Patea si Fernando Sánchez Miret de la Universitatea din Salamanca. Viorica Patea semneaza si amplele studii critice ale celor doua carti. Si aceasta e foarte important, pentru ca cititorul de limba spaniola primeste astfel o cheie de intelegere a acestor opere cu care vine in contact pentru prima data, si e introdus in contextul istoric care, in acest caz, se reflecta direct in continutul operelor. Amandoua cartile fac parte din protestul impotriva comunismului, sunt marturia umana in fata sistemului inuman.

            Alegand aceste opere, Viorica Patea si Fernando Sánchez Miret au ales opere mari – si in acelasi timp opere care prin ele insele, cat si prin destinul si contextul lor, spun esentialul despre comunism. Cele doua studii critice sunt o privire de sinteza asupra comunismului in Romania. „Pe 4 ianuarie 1960, N. Steinhardt a fost arestat si implicat in procesul contra grupului Noica-Pillat, denumit procesul contra «intelectualilor mistico-legionari»”: asa isi incepe Viorica Patea eseul despre Steinhardt, dupa care povesteste istoria acestui proces, deruleaza etapele terorii comuniste in Romania si arata soarta intelectualitatii romane pana in 1989. Jurnalul fericirii ilustreaza mai bine poate decat oricare alta opera prigoana feroce impotriva spiritului: „Publicat postum in 1991, [Jurnalul] a fost compus intre 1967 si 1971; avea sa fie confiscat de doua ori de Securitate, in 1972 si 1984”.

            Jurnalul lui N. Steinhardt face parte, alaturi de operele lui Soljenitin, Bukovski, Dumitru Bacu, Ion Ioanid, din literatura „universului concentrationar”, din „literatura de marturie” (literatura de testimonio), subliniaza Viorica Patea. E o opera unica, ce inregistreaza trairea unui „traseu initiatic”, de „regenerare” interioara prin descoperirea lui Hristos – descoperirea lui Dumnezeu si, prin El, a adevaratului sens al existentei umane, care este chemata la libertate, la raspunderea alegerii intre bine si rau, la lupta de rezistenta impotriva raului. Intr-adevar, Jurnalul lui N. Steinhardt constituie un „incontestabil punct de referinta etic si religios” in cultura crestina.

            Prin traducerea lui in spaniola si prin bogatul studiu critic, solid documentat si cu o profunda intelegere a operei, Jurnalul fericirii isi implineste in continuare, dupa traducerile in italiana si franceza, vocatia sa universala.

*

A doua carte pe care Viorica Patea si Fernando Sánchez Miret o prezinta publicului spaniol e volumul de 11 povestiri al Anei Blandiana, Proiecte de trecut. Aceasta carte a aparut la Editura Cartea Romaneasca in 1982 (de atunci, ea a fost reeditata, intr-un volum mai cuprinzator, la Humanitas, in 2004, cu titlul Orasul topit si alte povestiri fantastice). Aparitia acestei carti in 1982 a fost un eveniment miraculos, pentru ca povestirile, care formeaza un intreg organic, se inscriu, la fel ca Jurnalul fericirii, in literatura de rezistenta la comunism.

Exista o profunda inrudire intre cele doua carti, care au un caracter memorialistic si de reflectie: Ana Blandiana scrie la persoana intai, si povestirile ei constituie o cautare a trecutului caruia ea i-a fost, copil, martor, trecut care se continua cu oroarea vremurilor atunci prezente. Inrudirea dintre cele doua opere nu se limiteaza insa la aceasta, pentru ca proza Anei Blandiana are, si ea, o profunda dimensiune etica si religioasa, in centrul universului ei aflandu-se, ca simbol suprem, ordonator si datator de sens, biserica (povestirile „La tara” si „Biserica fantoma”). 

Ceea ce o caracterizeaza pe Ana Blandiana este limbajul fantastic al povestirilor, fantastic care nu e „evaziune din real”, ci mijloc de patrundere a sensurilor lui. Fantasticul, pe care il intalnim de exemplu in capodopera lui Mihail Bulgakov Maestrul si Margareta, are o functie precisa in cadrul literaturii anti-totalitare: fantasticul e, cum arata Viorica Patea, subversiv, un protest impotriva mutilarii ideologice a vietii, un mod de a transmite realitatea interzisa si de a recupera misterul existentei. Fantasticul la Ana Blandiana se manifesta sub forma de metafore ample prin care se reveleaza sensurile profunde ale conditiei umane.

            Povestirile din volum se desfasoara in jurul unor cuvinte-cheie rostite in noaptea unui priveghi: „infirmerie, acasa, uimit, tarziu, stuf, mare, pedeapsa, ridicat, gamela, de ce”. Aceasta simpla lista de cuvinte arata nenorocirea neamului. „De ce”, care vine la sfarsit, e motivul scrierii. Ana Blandiana scrie pentru a intelege, pentru a patrunde „taina” – taina destinului istoric, taina omului prins intre bine si rau, intre istorie si vesnicia lui Dumnezeu.

            O tema revine mereu si se dezvolta de la o povestire la alta: e momentul arhetipal al arestarii tatalui (arhetipal pentru ca revelator al realitatii si fondator al personalitatii scriitoarei), inconjurat de locuri arhetipale care sunt cele ale Gulagului romanesc (Dunarea, lagarele din Delta, Canalul, deportarea in Baragan).

            De mare forta simbolica este povestirea modest intitulata „Reportaj”. Este vorba de inundatiile din anii ‘70, care, in textul Anei Blandiana, ameninta sa distruga insula artificiala pe care au trebuit s-o construiasca, in anii Gulagului, detinutii. Dunarea involburata, nimicitoare, impreuna cu ploaia neincetata, devine aici simbolul potopului care se napusteste impotriva crimelor omului, impotriva omului care a stricat „rosturile” lumii. Pedeapsa si in acelasi timp dezvaluire, cu atat mai mult cu cat puterea da ordin sa se foloseasca, pentru constituirea unui baraj impotriva apelor, nu numai plopii vii, minunati ai insulei, nu numai soldatii (in fond noi crime impotriva oamenilor si a naturii) ci si osemintele celor care cu decenii in urma murisera aici. Povestirea transmite astfel si ideea ca nimic din faradelegile puterii nu va ramane nestiut.

            Esentiala in universul Anei Blandiana e constiinta pacatului – pacat colectiv, in care fiecare este implicat. In aceasta lume mutilata, pangarita, singurul lucru care inca il mai pazeste pe om de dezumanizarea completa si de totala rupere de Dumnezeu e constiinta pacatului. Ideea revine in multe din povestiri si se amplifica metaforic in „La tara”, unde constiinta pacatului – adica strigatul omului care Il cheama pe Dumnezeu – este in stare sa tina biserica, pana atunci ascunsa, uitata si pangarita, plutind in vazduh, si sa-l apere pe om de moartea spiritului: „... am inteles ca [...] vom exista numai atata timp cat voi avea puterea sa ma zvarcolesc la capatul zburator al franghiei, tragand intr-o dunga, in semn de alarma si spaima, talangile de la gatul lui Dumnezeu, pentru a scoate sub cerul jos si nehotarat al iernii sfasietorul tipat in stare sa ne pastreze in zbor”.

De cealalta parte, de la Dumnezeu spre om, gasim la Ana Blandiana nu atat mania, cum e cazul potopului, ci mai ales mila infinita, pe care ea o exprima prin imaginea ingerului (trimisul lui Dumnezeu) care nu poate sa condamne „aceasta omenire, urata si suferitoare” si care sfarseste prin a lua asupra lui conditia umana – simbol transparent al lui Iisus („Gimnastica de seara”).

Nuvela care da titlul volumului, „Proiecte de trecut”, lasa si ea sa se intrevada o raza de speranta. Titlul este o paradoxala ingemanare de cuvinte, caci „proiectele” nu pot in mod normal fi decat de viitor. Prin expresia „proiecte de trecut”, Ana Blandiana se opune „proiectului de viitor”, utopiei comuniste, si transmite, in acelasi timp, ideea de regenerare, speranta ca omenirea o poate lua de la capat dupa tragedia comunismului.

Povestirea „Proiecte de trecut” vorbeste despre deportarea in Baragan. Oamenii sunt arestati in mijlocul unei nunti (ceea ce trebuia sa fie bucurie se transforma intr-o mare durere, ceea ce trebuia sa fie un inceput ameninta sa fie un sfarsit), luati cu ce au pe ei si lasati in mijlocul Baraganului. Aidoma lui Robinson Crusoe, ei supravietuiesc marelui naufragiu. Iau viata de la capat, redescoperind lumea data de Dumnezeu – din cateva boabe de grau care ramasesera in parul si voalul miresei vor reusi sa faca, cu anii, o holda de grau; o pisica se aciuieste pe langa ei si ii incalzeste pe rand in noptile de ger; cateva oite primite devin o turma. Timpul trece. Unii mor, altii se nasc, si oamenii reusesc, in mijlocul pustietatii, sa faca o asezare, un loc al omului, refacand comunitatea, „reinventand” civilizatia, redescoperind „ordinea universului”. Pentru scriitoare, povestirea e o incercare de a intelege ce s-a petrecut atunci cu propria ei familie, „un proiect de trecut”: „Tot ce povesteam eu nu erau decat niste proiecte pentru reconstituirea acelei realitati definitiv misterioase ca orice lucru ingropat definitiv de timp, tot ce realizasem eu era un proiect de trecut care putea fi acceptat sau nu la concursul de reconstituiri pe care il declara in fiecare clipa istoria”. Ideea de „proiecte de trecut” priveste insa nu numai reconstituirea trecutului apropiat, constientizare atat de importanta in anii ’80, cat si acum, ci ceva inca mai profund: intreaga istorie si intreaga civilizatie a omenirii stau marturie impotriva aberatiei criminale a utopiilor.

            Punctul culminant al volumului e, din punct de vedere tematic, ultimul text, „Biserica fantoma”. Aici se aduna intreaga istorie a neamului, de la timpul de dinainte de rascoala lui Horia pana la vremurile comunismului, de la iobagii din satul din Muntii Apuseni pana la romanii secolului XX. Ceea ce constituie legatura dintre ei este biserica. Aceasta povestire se situeaza la granita dintre real si fantastic: cu putin inainte de rascoala lui Horia, iobagii din Subpiatra, care nu au voie sa-si construiasca biserici (!), vor sa aduca o biserica de la distanta de kilometri si sa o urce pe muntele lor. In timpul mutarii, biserica, cu cei 12 voinici (!) in ea, este luata de ape, si secole dupa aceea poate fi vazuta, cu lumanarile de Inviere aprinse, de pescarii din delta, in timp ce oamenii din Subpiatra o pot arata trecatorului, solid infipta si inaltandu-se gratios in satul lor. Splendida imagine a bisericii peregrine, „salvatoare de moarte”, infipte in istorie si plutind prin istorie, legand veacurile intre ele, aducand speranta si luminand sufletele! 

Citita la distanta de 25 de ani de la publicare, cartea Anei Blandiana, patrunsa de suferinta colectiva, e impresionanta prin vointa de adevar pe care o exprima, vointa de a recupera memoria interzisa a poporului („proiecte de trecut”) si de a afirma coordonatele spirituale ale existentei umane. E o carte care merita redescoperita. 

            Cele doua traduceri ale Vioricai Patea si Fernando Sánchez Miret au astfel nu numai meritul de a aduce in constiinta strainatatii valorile noastre nationale, ci si de a ne face sa ne bucuram inca mai mult de ele, sa le descoperim si sa le redescoperim.

Monica PAPAZU