REMEMBER ELECTORAL ROMANESC: 1990-2009
Fundatura politica a Romaniei din pragul anului 2010, adica de la capatul a doua decenii de politicianism postcomunist, nu poate fi inteleasa corect, in toata sinistra ei gravitate, decat prin raportare la intregul traseu penibil al vietii publice romanesti de la evenimentele din decembrie 1989 incoace. Textul care urmeaza ne ofera aceasta necesara rememorare critica, dintr-o larga si echilibrata perspectiva de dreapta, chemandu-ne implicit, cu glasul testamentar al unei intregi generatii senioriale, la acel plus de raspundere civica si morala fara de care vom continua sa ramanem si-n urmatorii 20 de ani rusinea Europei si a propriei noastre istorii. (R. C.)
Primele alegeri parlamentare si prezidentiale din Romania postdecembrista au avut loc pe data de 20 mai 1990, adica la o distanta de cinci luni de la lovitura de stat in urma careia Nicolae Ceausescu a fost inlaturat de la putere si – pentru ca inlaturarea sa fie ireversibila – asasinat dupa un simulacru de proces. Din pacate, insa, rezultatele acelui scrutin au adeverit inca o data valabilitatea preceptului cinic, specific tuturor pseudo-democratiilor, care afirma ca „succesul intr-o consultare a corpului electoral nu depinde de preferintele alegatorilor, ci de interesele celor ce organizeaza alegerile”. Or, in Romania, la sfarsitul anului 1989, puterea politica nu a fost preluata de opozitia anticomunista, ca in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, ci de factiunea anticeausista din Partidul Comunist Roman. Aceasta factiune, obedienta Moscovei (unde de altfel a si fost conceputa, organizata si sprijinita logistic lovitura de stat), alcatuita din veterani ai partidului, avand in frunte triumviratul Ion Iliescu, Silviu Brucan si Petre Roman, a organizat si supravegheat desfasurarea scrutinului din 20 mai 1990 – Duminica Orbului.
In capitolul intitulat „Triumful in alegeri al FSN” din remarcabila lucrare Furtul unei natiuni, Tom Gallagher ne reaminteste rezultatele acestui nefericit scrutin, care si-au pus implacabil pecetea pe evolutia politica a Romaniei postceausiste: „Rezultatul scrutinului din 20 mai a aratat ca FSN a fost optiunea covarsitoare a marii majoritati a alegatorilor. Intr-o prezenta la urne de 86%, Iliescu a primit 85,1% din voturi si astfel a fost ales presedinte al Romaniei din primul tur de scrutin... In acest timp FSN a obtinut 61% din voturi in alegerile parlamentare, lucru care avea sa-i permita sa elaboreze o noua constitutie – principala sarcina a legislativului bicameral – pe potriva propriilor gusturi”. Si pentru ca informatia cu privire la grosolana farsa electorala din Duminica Orbului sa fie completa, trebuie sa mentionam faptul ca Ion Iliescu, spre deosebire de Nicolae Ceausescu, chiar a avut de infruntat contracandidati pentru functia de presedinte al Romaniei. Pentru uzul Occidentului, spre a fi considerata legitima, noua putere politica, instalata la carma tarii dupa inlaturarea lui Nicolae Ceausescu, a abolit principiul „partidului unic”, dand dezlegare la „pluralismul politic”, element definitoriu pentru o democratie autentica. In urma acestei masuri, ramasitele „partidelor istorice” – PNL si PNT – s-au grabit sa revina pe scena politica si reprezentantii lor, Campeanu si Ratiu, ne reaminteste in continuare Tom Gallagher, „au reusit sa obtina numai 12%, respectiv 4,3% din voturi”. Inca ne mai suna in urechi sinistra lozinca de atunci: „Iliescu te votam, te votam tot neamu’, ca sa moara de necaz Ratiu si Campeanu!”...
Comentand rezultatul
acestor alegeri, filozoful francez Jean-François Revel face urmatoarea remarca
in lucrarea intitulata Revirimentul
democratiei: „Proiectul gorbaciovist [perestroika si glasnost – n. n.] s-a realizat o
vreme in Romania si in Bulgaria, unde partidul comunist s-a putut debarasa de
vechii tirani, pentru a aduce la putere niste lideri mai putin monstruosi,
schimband numele partidului si descurcandu-se usor in castigarea alegerilor. In
orice caz, presedintele roman Ion Iliescu a avut neindemanarea de a se face
ales, la 20 mai 1990, printr-un incredibil 85 la suta din voturi. Era o
victorie «zdrobitoare», in toate sensurile cuvantului, si foarte jenanta pentru
prietenii sai de la Moscova”.
Intr-o societate normala, cladita pe temelia unei democratii autentice, cei doi factori care participa la realizarea procesului electoral – masa alegatorilor si institutiile care organizeaza alegerile, asigurand formal buna lor desfasurare – sunt entitati complementare. Dar Romania postdecembrista, iesita de-abia de cinci luni din iadul comunist, nu a fost un corp social sanatos, ci unul bolnav, grav afectat de actiunea de indoctrinare sistematica cu ateismul ideologiei marxiste si traumatizat de regimul de represiune si teroare la care a fost supus decenii de-a randul. O realitate tragica, pe care acelasi Jean-François Revel ne-o infatiseaza folosind o sugestiva metafora: „«Revolutiile contra Revolutiei» [sintagma folosita pentru miscarile anticomuniste care au avut loc in statele satelite Moscovei – n. n.] s-au desfasurat intr-un spital de raniti grav. Este lupta unor invalizi care incearca sa-nvete din nou sa mearga, sau macar sa schiopateze. Nu e nicidecum antrenamentul unor campioni porniti inspre atingerea unor performante superioare. Tragica lor istorie ne invata cat de scump se plateste aneantizarea liberttii, fie si numai pentru cateva decenii”.
La polul opus acestei mase de „bolnavi grav” chemate sa-si aleaga reprezentantii se gaseau institutiile statului al carui rol trebuia sa se limiteze la organizarea cadrului optim pentru desfasurarea scrutinului. Dar, dupa cum corpul electoral era evident total incapabil pentru a-si exercita drepturile civice, tot astfel si institutiile statului erau structural incapabile sa asigure climatul de neimplicare politica necesar desfasurarii unor alegeri cu adevarat libere. Erau institutiile preluate de la regimul comunist fara schimbari nici la nivelul cadrelor de conducere, nici si in componenta personalului de executie. „Tovarasii se leapada de ideologie, dar pastreaza puterea”, este formularea sugestiva prin care Tom Gallagher subliniaza stabilitatea si continuitatea institutiilor preluate de la regimul comunist in anii „democratiei originale”. In acest context politic, daca „lepadarea de ideologie” este indoielnica, trebuie subliniat ca nici nu era de conceput ca Ion Iliescu, ca si Silviu Brucan, Gheorghe Apostol sau Alexandru Barladeanu, personaje ale caror nume nu pot fi disociate de procesul de instaurare si consolidare a regimului comunist in Romania, sa se fi putut dezice de crezul politic pe care l-au slujit cu abnegatie si daruire toata viata.
Adevarul este ca
participarea acestor varfuri ale nomenclaturii comuniste la constituirea FSN a
reprezentat garantia ca la adapostul acestei denumiri existenta Partidului
Comunist era asigurata pe mai departe. Iar cat priveste ideologia, concesiile
facute prin acceptarea pluralismului politic si libertatii de expresie nu
afectau puritatea doctrinara daca erau riguros controlate si interpretate
„dialectic”. Acest subterfugiu politic a fost intuit de multi romani, dar
meritul de a gasi solutia care sa-l contracareze i-a revenit lui Corneliu
Coposu. El a incercat sa determine partidele din opozitie, respectiv PNL si
PNT, sa boicoteze alegerile. O actiune judicioasa, menita sa atraga atentia
atat romanilor ca FSN nu este altceva decat
Dar consecinta cea mai grava a esecului dezastruos suferit de partidele istorice in competitia politica cu Partidul Comunist (schimbarea denumirii in Frontul Salvarii Nationale nu a insemnat si schimbarea identitatii) nu a fost esecul in sine, ci faptul ca prin aceasta acceptare i-a oferit acestuia legitimitate deplina. O legitimitate pe care Romania adevarata, peste capul „istoricilor”, a contestat-o cu vehementa, „fenomenul Piata Universitatii” fiind emblematic pentru starea de spirit a majoritatii populatiei lucide. Lipsita insa de lideri de orientare radical anticomunista, de un program de lupta politica in acest sens si de o organizare capabila sa inlocuiasca demonstratiile haotice prin care romanii isi descarcau obida, strigand pana la epuizare „Jos comunismul!”, „opozitia” s-a dovedit incapabila sa reactioneze in fata masurilor prin care FSN si-a consolidat pozitia „emanata”.
Inca inainte de „triumful
in alegeri”, Ion Iliescu a reintrodus spiritul autoritar in actul de guvernare.
„Convingerea protestatarilor anticomunisti – scrie Tom Gallagher in lucrarea
mentionata mai inainte – ca niste schimbari pur cosmetice lasau intacte vechile
structuri ale puterii s-a intarit atunci cand forma serviciului de informatii
care urma sa inlocuiasca politia politica a lui Ceausescu, Securitatea, a
inceput sa devina clara in cursul lunii aprilie. Serviciul Roman de Informatii
(
Dar adevarata demonstratie de forta, prin care Ion Iliescu a tinut sa le atraga atentia oponentilor sai ca „el este stapanul” a fost „mineriada din 12-15 iunie”. Relatarea acelor tragice evenimente de catre Jean-François Revel are darul sa dezvaluie adevaratul chip al lui Ion Iliescu: „Travestitii romani nu au renuntat la teroare. Au folosit-o din plin si fara scrupule in saptamana 11-17 iunie 1990 la Bucuresti, unde au adus formatiuni de asalt compuse din asa-zisi mineri, multi dintre acestia fiind agenti ai Securitatii, care au ucis si au lovit cu drugi de fier, zile de-a randul, manifestanti si simpli trecatori, au spart sedii de partide, au lovit lideri politici ai opozitiei. Insasi frazeologia travestitilor a regresat inspre cele mai vechi stadii ale stalinismului: manifestantii care cereau pluralismul autentic si libertatea efectiva de expresie au fost numiti «fascisti» care asculta de «ordine venite din strainatate». Ion Iliescu a multumit public falsilor mineri veniti «sa apere revolutia». Ca de obicei, Occidentul a oftat vag. Rezultatul practic a fost mentinerea la putere a comunistilor; ba mai mult: restabilirea monopolului pierdut – sau macar amenintat – in ianuarie”.
Principala sarcina a primului Parlament ales prin „alegeri libere” dupa indelungata noapte comunista a fost elaborarea unei constitutii: „Legea fundamentala care stabileste principiile si normele de baza ale unui stat si ale relatiilor dintre popor si guvernarea sa, precum si ale drepturilor si libertatilor cetatenilor”. Arhitectul-sef al acestui document prin care „cetatenii unei natiuni definesc conditiile exercitarii puterii politice, reglementeaza mecanismul reprezentarii lor si modul de control asupra guvernarii, precum si suma drepturilor si libertatilor proprii” a fost un obscur universitar – Antonie Iorgovan – tributar ideologiei marxiste. Dar, in pofida numeroaselor ei deficiente, Parlamentul o va aproba si, pe 9 decembrie 1991, o va aproba si electoratul.
Cu toate ca Parlamentul ales in mai 1990 avea unica obligatie de a inzestra Romania cu o Constitutie, activitatea lui s-a prelungit pana la 21 septembrie 1992, cand corpul electoral a fost chemat sa-si desemneze o noua garnitura de reprezentanti. In acest rastimp de 2 ani, au avut loc o serie de evenimente si prefaceri, care vor influenta substantial evolutia ulterioara a Romaniei.
In primul rand, intentia presedintelui Ion Iliescu de a readuce Romania pe orbita Moscovei a suferit un esec. Asa cum relateaza ziaristul Emil Hurezeanu in articolul intitulat „Sfarsitul continuu”, publicat in cotidianul Romania libera din 14 iunie 2007, „Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic semnat in primavara anului 1990 de Iliescu si Gorbaciov, prin care partea romana accepta – singura din Europa rasariteana – ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Dar prabusirea, totusi neasteptata, a URSS in decembrie 1991, urmata de conflictele din Iugoslavia, ale caror rezultate au fost tot mai mult influentate de occidentali, au dus la schimbari si in Romania”.
In al doilea rand, opozitia anticomunista a mai prins viata si, grupata in jurul PNTCD, a format alianta Conventia Democratica din Romania (CDR), care a devenit o forta politica in masura sa infrunte comunismul rezidual coordonat de Ion Iliescu.
Si, in al treilea rand, faptul cel mai imbucurator pentru opozitia anticomunista a fost aparitia unor disensiuni ideologice la varful conducerii FSN, protagonistii conflictului fiind Ion Iliecu si Petre Roman. Cauza neintelegerilor: indepartarea lui Petre Roman de la linia riguros marxista. Si cum in interiorul FSN se conturase deja o factiune care impartasea vederile acestuia, Ion Iliescu, pentru a lichida „deviationismul de dreapta” in partid, a recurs din nou la infailibila sa metoda de convingere: minerii. In septembrie 1991, detasamentele de soc alcatuite din mineri au invadat din nou capitala, cerand capul primului ministru. Pe 16 octombrie, Petre Roman isi prezinta demisia din fruntea guvernului, in locul lui fiind numit un specialist in economie, Teodor Stolojan. O schimbare care nu a avut darul sa puna capat problemelor din partid.
Confruntat cu
posibilitatea de a-i fi contestata calitatea de presedinte al partidului, dar
si cu riscul de a nu fi desemnat candidat la apropiatele alegeri prezidentiale
si parlamentare, Ion Iliescu a luat o hotarare radicala. In aprilie 1992,
schimba denumirea partidului din FSN in FDSN (Frontul Democrat al Salvarii
Nationale), pastrand in jurul sau numai cadrele de nadejde, cei proveniti din
Consecintele acestei
scindari vor deveni evidente la alegerile din 27 septembrie 1992, la care
candidatul FDSN, Ion Iliescu, nu a obtinut decat 47% din preferintele
electoratului, fiind nevoit sa faca fata unui al doilea tur de scrutin,
infruntandu-l pe candidatul CDR, Emil Constantinescu, pe care-l va invinge,
obtinand 61% din voturile exprimate. A fost insa o victorie à la Pyrrhus.
Rezultatele obtinute la alegerile parlamentare vor dezvalui precaritatea
pozitiei partidului sau si implicit a sa ca personalitate politica. Desi FDSN
s-a plasat pe primul loc, cele 27,7% procente obtinute nu i-au mai permis sa
faca singur guvernul. Cele 20 de procente obtinute de CDR, insumate cu cele 10
ale partidului lui Petre Roman, au constituit un sever avertisment pentru
viitorul sau politic. Cu toate acestea, Ion Iliescu va reusi sa domine raportul
de forte, dovedind ca este un abil politician (nu un om politic). El va reusi
sa-si asigure sprijinul principalelor aschii desprinse din
Avand astfel asigurata
majoritatea in Parlament, Ion Iliescu i-a incredintat formarea noului guvern
lui Nicolae Vacaroiu, un vechi activist
Pentru a preintampina pe
viitor o situatie de criza, asa cum a fost cea din 1992, Ion Iliescu a realizat
ca, in conditiile unor inevitabile contacte si legaturi cu valorile
capitalismului, fidelitatea suporterilor sai nu mai poate fi asigurata prin
„lozinci mobilizatoare”, ci in primul rand prin avantajele pe care le poate
oferi celor care ii asigura o pozitie dominanta in inevitabilele conflicte cu
cei care il contestau. In acest sens, pentru a-si asigura autoritate in
hinterlandul politic al partidului sau, politicianul „sarac si cinstit” l-a
impanzit cu o retea de „baroni locali”, carora le-a dat mana libera sa
jefuiasca avutia nationala fara teama ca vor fi trasi la raspundere pentru
abuzurile si excesele savarsite. Intr-un rastimp relativ scurt si-a facut
aparitia o numeroasa categorie de oligarhi, „tagma jefuitorilor”, oricand
dispusa sa-l sprijine fara rezerve. O conventie tacita, prin care institutiile
puterii de stat asigurau imunitate acestei generatii spontane de milionari,
miliardari, latifundiari si prosperi oameni de afaceri aparute dupa caderea lui
Ceausescu. O realitate tragica, pe care Aleksandr Soljenitin o caracterizeaza
revoltat in urmatorii termeni: „Sistemul care ne guverneaza este alianta fostei
nomenclaturi comuniste cu rechinii finantelor, cu falsii democrati si cu
Securitatea. Eu nu pot sa numesc democratie aceasta cardasie. In fapt, este
vorba de un hibrid abominabil, fara precedent in istorie”.
Alegerile din 3 noiembrie
1996, la care romanii l-au inlaturat pe Ion Iliescu de la presedintia tarii si
au pus capat guvernarii PDSR, ar fi putut sa insemne inceputul iesirii din
„consecintele comunismului” si totodata pasul hotarator in actiunea de
constructie a unei democratii autentice. Dar n-a fost dat sa fie asa. Un nefast
complex de cauze a facut ca speranta sa se stinga inainte de a prinde putere.
Cei care ar fi trebuit sa fie sufletul acestei miscari de regenerare erau
fostii detinuti politici. Pentru ei, insa, evenimentele din decembrie ’89 au
avut loc prea devreme pentru a intra in legenda si prea tarziu pentru a mai fi
capabili sa actioneze. La aceasta realitate se adauga faptul ca cele mai
valoroase elemente ale rezistentei active anticomuniste fusesera exterminate in
temnite si in lagarele de munca fortata. Avem astfel explicatia de ce
conducatorii CDR au fost nevoiti sa apeleze la personalitati care, desi se
recomandau ca democrati convinsi, facusera parte din
Dar nu numai atat. Intrucat democratie inseamna in primul rand cantitate si abia pe locul doi calitate si valoare, pentru a face fata competitiei cu „Patrulaterul rosu” au deschis larg portile CDR, primind pe unii chemati, dar si un numar considerabil de nechemati. Titlurile capitolelor in care Tom Gallagher analizeaza cei patru ani de guvernare CDR sunt graitoare in acest sens: „In functie, dar nu la putere”, „O coalitie cu spinarea franta” si „Constantinescu in criza de timp”. Apare limpede impotenta CDR de a-si indeplini rostul pentru care fusese constituita (mai ales ca intre timp murise si principalul ei artizan, „seniorul” Corneliu Coposu).
Au urmat alegerile din 26 noiembrie 2000, in urma carora Ion Iliescu se reintoarce la Cotroceni, „acolo unde – remarca malitios Silviu Brucan, vechiul lui tovaras – se simtea in elementul sau, era fericit”. Cat priveste conducerea guvernului, aceasta i-a fost incredintata noului presedinte al PDSR, Adrian Nastase, „arogantul” si ambitiosul ginere al nomenclaturistului comunist Angelo Miculescu, fost membru al CC al PCR si ministru in toate guvernele din era Ceausescu.
Caracteristica definitorie a perioadei de patru ani de-a lungul careia la carma Romaniei s-a gasit cuplul Iliescu-Nastase a fost proliferarea coruptiei dincolo de orice limita. O racila care nu a ocolit nici una dintre institutiile statului: membrii guvernului, parlamentarii, reprezentantii justitiei si ai ordinii publice, sanatatea si invatamantul. Pe langa termenii consacrati pentru astfel de fapte, ca frauda sau mita, limba romana s-a imbogatit cu cuvinte noi, ca tunul si spaga, intrate in limbajul curent, precum si in mass-media. Dar faptul cel mai grav in abordarea acestui flagel, devenit emblematic pentru societatea romaneasca, il constituie lipsa unor reactii ferme fata de coruptia generalizata. Daca gainariile marunte sunt sanctionate prompt, cu cat te urci mai sus pe scara ierarhiei coruptiilor, cu atat mai mult scade posibilitatea ca ei, cei corupti, sa fie sanctionati de cei chemati sa imparta dreptatea.
Consecinta accentului pus, indeosebi de detinatorii puterii politice, pe imbogatire cu orice pret a fost dezinteresul fata de nivelul de viata al populatiei, la noi mai scazut ca nicaieri altundeva in Europa. Altfel spus, pe plan social, la un pol – bogatie sfidatoare, la celalalt – saracie lucie. Asa se explica de ce, la prima ocazie de a ajunge acolo unde munca are pret, milioane de romani si-au luat lumea-n cap si au plecat acolo unde li s-a oferit posibilitatea sa traiasca mai omeneste. “Capsunarii”, romanii plecati mai intai in Spania si Italia la munci agricole, au ajuns sa constituie un adevarat exod in masa, cu grave consecinte sociale pentru familiile din mediul rural.
Lipsa celor 3 milioane de oameni in plina putere de munca, dar si constienti de drepturile lor civile si politce, nu se face simtita numai pe plan economic, ci si pe plan politic, corpul electoral din actuala Romanie fiind vaduvit de un numeros contingent de votanti anticomunisti. O situatie care ar fi putut fi evitata daca dupa decembrie 89 partidele politice care au guvernat Romania ar fi aplicat principiul restitutio in integrum, redand taranilor proprietatile care le-au fost jefuite prin colectivizare fortata.
In 2001, comunistii “travestiti”, condusi de acelasi fatidic Ion Iliescu, vor schimba din nou denumirea partidului, rebotezandu-l. Partidul Social Democrat, in intentia de a i se uita originea si identitatea. Dar nu se va schimba si stilul de guvernare abuziv, nici nu se va pune capat coruptiei practicate la toate nivelele. O realitate revoltatoare, care indigna populatia tarii si pe care Traian Basescu, presedintele Partidului Democrat, a stigmatizat-o prin sintagma „Sistemul ticalosit”. Si cum spre sfarsitul anului 2004 se apropia si sfarsitul guvernarii PSD, prezumtivele partide de opozitie, Partidul National Liberal, condus de Teodor Stolojan, si Partidul Democrat, condus de Traian Basescu, au cazut de acord sa puna bazele unei aliante capabile sa se opuna tentativei lui Ion Iliescu de a-si mentine partidul la guvernare. Astfel a luat fiinta Alianta „Dreptate si Adevar” (DA), denumirea voind sa afirme valorile politice care lipseau din viata politica romaneasca. In speranta ca Dreptatea si Adevarul vor reusi sa ingenuncheze in sfarsit comunismul, lupta politica urma sa se desfasoare dupa urmatorul scenariu. Candidatul la presedintie, liberalul Teodor Stolojan, urma sa-l infrunte pe Adrian Nastase, presedintele PSD, iar in cazul unei victorii, functia de prim-ministru urma sa-i revina altui liberal, Calin Popescu Tariceanu. Cu putin timp inainte de data la care era programat scrutinul s-a produs un incident dramatic. Teodor Stolojan a suferit o cadere psihica si a renuntat la candidatura, locul lui fiind luat in pripa de Traian Basescu. O improvizatie care nu prevestea nimic bun.
La alegerile prezidentiale din noiembrie 2004, Adrian Nastase a primit cele mai multe voturi, dar nu suficient de multe pentru a depasi pragul de 50%. A urmat un al doilea tur de scrutin, in care, dupa o confruntare dramatica, Traian Basescu a triumfat.
La alegerile parlamentare, Alianta DA a obtinut un scor modest, fiind depasita de PSD. Pentru a se putea forma totusi guvernul, a fost nevoie sa se recurga la un compromis: constituirea unei coalitii cu UDMR (Uniunea Democrata Maghiara din Romania, condusa de Marko Bela) si cu PC (Partidul Conservator, condus de Dan Voiculescu, un notoriu om de serviciu al Securitatii, intrat in politica pentru a-si proteja imperiul financiar creat prin frauda si coruptie).
Cum era evident ca solutie PNL-PD-UDMR-PC nu era viabila, prin consens cu liberalii si democratii s-a stabilit ca dupa formarea unui guvern condus de Tariceanu acesta sa demisioneze pentru ca presedintele Traian Basescu sa poata dizolva Parlamentul si sa convoace alegeri anticipate. Totodata, se stabilise ca dupa demisia guvernului cele doua partide sa fuzioneze, formand o puternica formatiune de centru-dreapta, capabila sa puna definitiv capat dominatiei comunistilor “travestiti”, condusi de Ion Iliescu. Din pacate, liberalii nu au respectat nici intelegerea cu privire la provocarea alegerilor anticipate, pentru ca Alianta Da sa obtina o majoritate clara in Parlament, nici angajamentul de a fuziona cu Partidul Democrat. Pentru a intelege cum a fost cu putinta incalcarea grosolana a unui Gentlemen’s agreement, soldata cu consecinte nefaste si chiar dramatice de-a lungul ultimilor patru ani, o privire in ograda celor doua partide este utila.
Din capul locului trebuie sa spunem ca liberalii de astazi nu au nimic comun nici cu Ion sau Ionel Bratianu, nici cu Vintila Bratianu, nici cu Dinu Bratianu (acesta din urma asasinat in temnita de la Sighet chiar de precursorii actualilor comunisti care au sustinut fara rezerve guvernul Tariceanu). Dar daca insistam in cautarea unui precedent al liberalilor de astazi, ajungem la Gheorghe Tatarascu, politicianul care, dupa ce a tradat valorile democratiei, a devenit “homo regius”, omul de incredere al lui Carol al II-lea, regele criminal si dictator, iar dupa 23 august 1944 nu s-a dat inapoi de la a fi colaborator al regimului comunist, detinand functia de vicepresedinte al Consiliului de Ministri si de ministru de Externe in guvernul Petru Groza. Si ca sa eliminam orice dubiu cu privire la adevarata identitate a liberalilor din zilele noastre, urmatoarele informatii furnizate de un material „samizdat” sunt edificatoare: „Famiglia liberala creata de Patriciu cuprinde numai astfel de curati liberali, pur sange. Orban, odrasla de ofiter de Securitate. Fotomodelul Tariceanu, crescut de colaboratorul Securitatii Dan Amedeo Lazarescu. Bogdan Olteanu, finul si mana dreapta a lui Tariceanu, nepot al Gizellei Vass, agenta NKVD direct implicata in dosare de crima si chiar cercetata dupa Revolutie o perioada, pana cand, misterios, dosarul s-a topit. Si exemplele pot continua”.
Evolutia ulterioara a evenimentelor majore care au avut loc pe scena politica au confirmat incriminarile de mai sus. La sfarsitul anului 2006, Tariceanu a expulzat din guvern toti ministrii proveniti din Partidul Democrat, inlocuindu-i cu personaje de o valoare morala si profesionala indoielnica (va face valva pe plan european inlocuirea ministrului de Justitie Monica Macovei, recunoscuta pentru intransigenta cu care a incercat sa combata coruptia, cu un trepadus din suita baronului liberal de Iasi). A fost momentul cand conflictul mocnit dintre presedinte si premier a izbucnit cu violenta. Urmatorii doi ani ai guvernului Tariceanu au fost teatrul unui spectacol degradant, care a pus Romania intr-o lumina defavorabila in ochii partenerilor din Uniunea Europeana.
In aceasta atmosfera tulbure, in care presedintele Traian Basescu nu se gasea in conflict doar cu fostii sai parteneri din Alianta DA, ci in primul rand cu comunismul rezidual, care domina scena politica romaneasca, impotriva caruia fusese construita Alianta si care acum sprijinea fatis Partidul Liberal, pe 18 decembrie 2006 s-a produs o oarecare limpezire a apelor. Dand curs cererii societatii civile de a adopta o pozitie ferma fata de comunism, condamnandu-l pentru genocidul impotriva poporului roman, presedintele Basescu a instituit o comisie care sa raspunda avizat solicitarii si sa-i prezinte o “analiza a dictaturii comuniste in Romania”. In baza acestui raport, de la inaltimea demnitatii ce-i fusese conferita de natiune, presedintele a rostit, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, condamnarea solemna a regimului comunist ca “regim nelegitim si criminal”. Cum, la data la care a fost rostita “condamnarea”, majoritatea zdrobitoare a senatorilor si deputatilor era constituita din notorii membri PCR, ba chiar din descendenti ai nomenclaturii si Securitatii comuniste, Proclamatia a fost primita cu o vadita ostilitate. Parlamentarii Partidului Romania Mare au incercat chiar sa impiedice rostirea condamnarii, iar tovarasii lor din celelalte partide i-au aprobat tacit.
A fost momentul in care Romania comunista si-a dezvaluit iarasi chipul ei cel mai hidos, iar reactiunea acesteia nu va intarzia. Pentru curajul de a rosti Adevarul despre regimul comunist si pentru indrazneala de a cere Dreptate, aducandu-i in fata justitiei atat pe cei care au ordonat crimele, cat si pe cei care le-au faptuit, Traian Basescu trebuia sa plateasca cu propriul cap. Pentru a aduce la indeplinire aceasta sentinta, pronuntata nu de un tribunal, ci de o ideologie care face eforturi disperate sa supravietuiasca in travesti, prima masura adoptata pentru decapitarea lui Traian Basescu a fost reconstituirea “Patrulaterului rosu”: o alianta anti-Basescu alcatuita din Partidul Social-Democrat, Partidul Romania Mare, Partidul Conservator si Partidul National Liberal. Complotul a fost organizat in culise de cele patru partide mentionate mai sus, iar in 19 aprilie 2007 a avut loc un adevarat “puci parlamentar”. 322 de membri ai Camerei deputatilor si ai Senatului au votat suspendarea presedintelui, urmand ca un referendum sa decida fie transformarea suspendarii in demitere, fie sa respingerea hotararii Parlamentului. O luna mai tarziu, romanii, intr-un rar consens de responsabilitate lucida, au respins cu o majoritate zdrobitoare tentativa de a-l demite pe Traian Basescu. Dar votul de la 19 mai 2007 nu a fost numai un vot de blam dat celor 322. In aceeasi masura, a fost un vot de blam dat „Sistemului ticalosit”. Dar mai presus de orice a fost votul prin care natiunea a ratificat ea insasi condamnarea regimului comunist ca “regim criminal si nelegitim”.
Perioada scursa de la tentativa de puci anti-Basescu pana la alegerile parlamentare din 2008 poate fi definita ca fiind la fel de grobiana ca toti cei 18 ani de tranzitie spre nu se stie ce. Aceiasi parlamentari din categoria fostului “tovaras Gusa” si fostului “tovaras Ceafa”, deveniti deputatul Gusa si senatorul Ceafa, carora investirea parlamentara le-a asigurat imunitate, s-au pus pe calatori in strainatate pe banii contribuabililor, pe achizitii de masini scumpe, pe construit vile dupa vile, facadu-si siesta in fotoliile comode ale salilor de sedinte, pentru ca apoi, trezindu-se intre doua cascaturi, sa constate ca nu este cvorum si ca se pot duce acasa. Acelasi guvern alcatuit din ciurucuri, care la putin timp de la instalare trebuie inlocuite – fie pentru incompetenta, fie pentru coruptie. Dar mai cu seama aceeasi saracie care, pe scara larga, le anihileaza oamenilor demnitatea, facandu-i sa se umileasca primind pomeni de la potentati patibulari ca Vanghelie, Becali sau Mazare.
In acest climat politic si mai ales moral s-a deschis campania electorala pentru alegerile din 30 noiembrie 2008. Pentru cel care doreste sa afle modalitatile de o obtine un fotoliu de parlamentar; titluri ca “Pentru 5000 E, va garantez 50 de voturi” sau “Cum poti sa cumperi un loc in Parlament”, aparute in presa, sunt edificatoare. Cat priveste calitatea candidatilor, oferta partidelor politice nu a diferit prea mult de cea de la alegerile anterioare, iar absenteismul – prin care electoratul a amendat inconsistenta clasei politice – a batut toate tristele recorduri anterioare. Doua partide, Partidul Social-Democrat si Partidul Democrat Liberal, au obtinut cam acelasi scor. In urma lor, pe locul trei, Partidul National Liberal, iar pe locul patru, Uniunea Democrata Maghiara din Romania. Celelalte partide, nereusind sa atinga pragul de 5%, n-au putut avea reprezentanti in Parlament.
Cum nici unul dintre partide nu a obtinut majoritatea absoluta (peste 50%), pentru realizarea unei majoritati in Parlament, care sa asigure stabilitatea viitorului guvern, s-a fortat solutia unei aliante destul de nefiresti (PDL-PSD), PNL-ul ramanand pe dinafara. Guvernul Boc, cu intentii bune, dar rezultate slabe, a cazut in pragul prezidentialelor, pe fondul unei crize generale tot mai puternic resimtite la toate nivelurile societatii romanesti. Presedintele Traian Basescu si-a mai pierdut si el din popularitate, mai ales dupa penibilele alegeri europarlamentare (in urma carora, la rand cu Gigi Becali sau C. V. Tudor, a ajuns in Parlamentul European si... Elena Basescu) si dupa neinspiratele propuneri legislative privitoare la dezincriminarea prostitutiei si a „drogurilor usoare”.
Acum ne aflam in plina campanie pentru alegerile prezidentiale din acest an. BEC-ul a validat 12 candidati pentru fotoliul de la Cotroceni: Traian Basescu (PDL), Crin Antonescu (PNL), Mircea Geoana (PSD+PC), Sorin Oprescu (independent?), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Gigi Becali (PNG), Constantin Ninel Potarca (rrom independent), Kelemen Hunor (UDMR), Ovidiu Iane (PER), Remus Cernea (independent), Constantin Rotaru (Partidul Alianta Socialista) si Gheorghe-Eduard Manole (independent). A fost respinsa o intreaga pleiada de aventurieri marunti (“aflatori in treaba” independenti, cum bine i-a definit cineva): Sabin Baltac, Cornel Cernoschi, Maria Zetea, Ioan Lascu, Nicolae Boanca, Marius Iulian Mirea, Doina-Elena Noghin, Ion Coja, Nicolae-Doru Popescu, Emil Stoenescu, Aurel Munteanu, Gheorghe Predescu, Nicolae Toteanu etc. (s-au spurcat romanii la presedintie, nu gluma!).
Conform sondajelor de opinie, cele mai mari sanse de a se confrunta in turul al doilea le au Traian Basescu si Mircea Geoana (vorba celui dintai: “Cu ce-or fi gresit romanii de sunt blestemati sa aleaga iarasi intre doi fosti comunisti?”). Intr-o asemenea eventualitate, e desigur preferabil ca actualul presedinte sa mai ramana pentru inca 5 ani la Cotroceni, ca unul ce macar a condamnat deschis comunismul. Si probabil ca asa se va intampla, in pofida uzurii de imagine din ultima vreme.
In orice caz, avandu-se in vedere inconsistenta clasei politice, penibilul campaniei electorale, criza economica si lehamitea acumulata in 20 de ani de dezamagiri succesive, se sconteaza un nou record de absenteism – principial reprobabil si ingrijorator pentru viitorul politic al tarii.
Gabriel CONSTANTINESCU
Din Duminica Orbului a lui 1990, cand rata de participare la vot a fost de 86%, prezenta la urne pentru alegerea presedintelui a scazut continuu: 1992 – 76%, 1996 – 76%, 2000 – 65%, 2004 – 58%. Pentru anul acesta este prognozata o participare de maximum 45% (grafic aparut pe blogul d-lui Cristian Orgonas).