“Vin deci sa aduc intelepciunii infinite

prinosul de adoratie al stiintei vietii”.

(Nicolae C. Paulescu)

Pe 30 octombrie 2009 s-au implinit 140 de ani de la nasterea doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevaratul descoperitor al insulinei si «cel mai mare interpret stiintific al divinitatii» (formula prin care l-a definit colaboratorul si editorul sau interbelic dr. V. Trifu, dar care a fost larg colportata mai ales de catre Parintele Galeriu, mare admirator al doctorului Paulescu).

Fiecare epoca, de cand lumea, si-a avut prejudecatile ei. Ceea ce numim mentalitati sunt, in primul rand, sinteze colective ale prejudecatilor dominante intr-un anumit moment istoric. Mentalitatea moderna, pe langa prejudecata ca nu ar mai avea prejudecati, se defineste mai ales prin prejudecata incompatibilitatii intre adevarul stiintific si adevarul religios, intre valorile credintei si valorile cunoasterii. Adevarurile se extrag rational si experimental, dintr-o realitate limitata la ceea ce ne cade sub simturi. Lumea e conjurata sa raspunda schemelor noastre mentale si posibilitatilor tehnice de care dispunem. Tot ceea ce nu intra in aceste cadre de receptie si interpretare, adica in sistemul curent de prejudecati, ofenseaza sau sperie. Spiritul rataceste printre fenomene, ignorand esentele. Fizicul triumfa asupra metafizicului. Intr-o lume atat de suficienta siesi, de Dumnezeu nu mai e nici nevoie, nici loc. Ramane doar mirarea difuza ca, dupa atata cumul de “desteptaciune” si “progres stiintific”, lumea, in loc sa se prefaca in “paradis”, aduce tot mai mult a “infern”!

Dar fiecare epoca, de cand lumea, a cunoscut, pe langa curentul dominant al prejudecatilor colective, si reactiuni individuale uneori complet izolate, fie revalorificand anumite sugestii viabile ale trecutului, fie anticipand anumite dezvoltari viitoare. Fiecare epoca si-a avut reactionarii ei, ce adeseori si-au scandalizat contemporanii, dobandindu-si insa marele merit de a fi impiedicat – sau macar de a fi incercat sa impiedice – incremenirea spiritului in sisteme de prejudecati. Adevarata dinamica istorica a culturii si a civilizatiei se datoreaza pana la urma nu majoritatilor inscrise in “conventie”, ci acestor minoritati care o refuza.

Modernitatea si-a avut si ea, pe langa atatia apologeti de duzina, adversarii sau des-fermecatorii ei, ce au chemat-o sa-si constientizeze limitele, sa-si cenzureze “uitarile” si sa se autodepaseasca din mers. Savantul roman Nicolae C. Paulescu s-a numarat printre acestia din urma. El si-a propus sa combata mai ales prejudecata curenta a incompatibilitatii religiei cu stiinta. Nu de pe pozitii strict teoretice, cum au facut-o altii, ci din exercitiul permanent al profesiei sale.

“Adevarata stiinta – afirma N. C. Paulescu – este cunostinta prin cauze, iar cine studiaza cauzele secundare e fortat de insasi logica stiintifica sa se ridice pana la cauza prima, adica pana la Dumnezeu”. Si in alta parte: “Viata este efectul a doua cauze imateriale: una, cauza secunda sau SUFLETUL – unica pentru fiecare fiinta vietuitoare; cealalta, cauza prima sau DUMNEZEU – unica pentru totalitatea fiintelor vietuitoare”. Astfel, in conceptia sa, “a demonstra existenta unei cauze prime a vietii, imateriale, unice si infinit intelepte – iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu. Omul de stiinta nu se poate deci multumi sa zica: Credo in Deum [Cred in Dumnezeu]. El trebuie sa afirme: Scio Deum esse [Stiu ca Dumnezeu este]”.

In rasparul pozitivismelor contemporane, “stiinta” s-a smerit, cu N. C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fara sa inceteze de a fi “stiinta”. Aceasta este marea lectie pe care ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo de performantele lui de laborator.

“Stiinta vietii m-a determinat sa afirm, intr-o lectie anterioara: «Cred in Dumnezeu». Aceeasi stiinta ma determina astazi sa adaug: «Si in Iisus Hristos»”...

Mesajul esential al vietii si operei lui N. C. Paulescu sta in aceasta reliefare a unitatii dintre natural si supranatural. Nichifor Crainic observa ca pentru N. C. Paulescu “naturalul si supranaturalul nu se exclud, ci se completeaza; Hristos n-a venit sa strice natura, ci s-o desavarseasca. Caci natura e creatia lui Dumnezeu, iar crestinismul e revelatia aceluiasi Dumnezeu”.

Stiinta lui Scio Deum esse de aici incepe.

Razvan CODRESCU

«A TRAIT CA UN MUCENIC SI A MURIT CA UN SFANT»

1869. Se naste la 30 octombrie, la Bucuresti, Nicolae C. Paulescu.

1880. Urmeaza Liceul “Mihai Viteazul” din Bucuresti.

1888-1891. Urmeaza cu stralucire, la Paris, cursurile Facultatii de Medicina, dupa care devine colaborator apropiat al lui Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii.

1900. Se reintoarce in tara, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultatii de Medicina din Bucuresti.

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine – I.

1904. E numit profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

1905. Publica, la Bucuresti, vol. Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” in fiziologie, cu “apendicele” intitulat “Ideea de Dumnezeu in stiinta”.

1906. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine – II.

1909. In aprilie, la insistentele solicitari ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), se deplaseaza in Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoata atinsa de o boala pe care specialistii germani n-o putusera diagnostica. N. C. Paulescu va reusi sa-i puna diagnosticul corect si s-o vindece in scurta vreme.

1910. Publica, la Bucuresti, vol. Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale.

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine – III.

1913. Publica, la Bucuresti, vol. Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria.

1919. Ii apare vol. I din Traité de Physiologie médicale (tiparit in tara).

1920. In vol. II din Traité de Physiologie médicale apar inserate, pentru prima oara, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas in diabetul experimental.

1921. Apar vol. III din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Trimite patru comunicari catre Societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei (o prima forma de insulina). In august, in Archives Internationales de Physiologie (Liège), publica primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic.

1922. Ministerul Industriei si Comertului din Romania ii elibereaza, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtand nr. 6255 si intitulandu-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). In februarie, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrarilor de pionierat ale lui Paulescu in presa stiintifica internationala, doi tineri si obscuri cercetatori canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrand in laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod, de la Universitatea din Toronto, isi fac publice rezultatele lor in aceeasi directie.

1923. In lunile mai si august, in Archives Internationales de Physiologie, apar alte doua memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi insa acordat... canadienilor! Protestele lui N. C. Paulescu catre forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice. In constiinta noastra si a posteritatii stiintifice, el ramane insa adevaratul descoperitor al insulinei.

1924-1925. Publica, la Bucuresti, Biserica si Sinagoga fata cu pacificarea Omenirii (3 vols.).

1928. Se straduieste sa duca la capat ceea ce incepuse cu Lancereux. Apare cu mari dificultati, la Sibiu, Traité de Médecine – IV. Vol. V a ramas doar in manuscris.

1931. La 20 martie isi alcatuia, prevazator, testamentul. Dupa o operatie ce paruse izbutita, situatia se inrautateste. Asa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasa. Tulburarile uremice ii pricinuiau halucinatii auditive si vizuale, daca e sa privim lucrurile prin prisma pozitivista. Cineva (“el”) ii aparea mereu si il ispitea sa se lepede de Hristos. Moare in dimineata de 17 iulie. N. Iorga ii scrie el insusi necrologul in Neamul Romanesc: “… a trait ca un mucenic si a murit ca un sfant”. E inmormantat la Cimitirul Bellu. (R. C.)