MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL

UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (2)

Incepand din numarul, publicam in serial unul dintre capitolele interesantei lucrari de doctorat a d-nei Denis-Steliana Bradescu inchinata operei lui Ioan Slavici lecturate din perspectiva crestina. Este una dintre putinele realizari notabile de critica literara crestina din peisajul culturii noastre actuale (istoria si critica literara ramanand, din pacate, una dintre ariile cele mai descrestinate ale culturii romanesti). Sa speram ca astfel de intreprinderi se vor inmulti si vor ajuta „litera” sa se reinalte spre „duh”. Cerem scuze autoarei si cititorilor pentru greseala care s-a strecurat in numarul trecut chiar in titlu („mora” in loc de „moara”). (R. C.)

Partea II

Scylla si Charybda

Lica versus Ghita – aceasta opozitie pare sa fie centrul de foc al nuvelei. Urmarita pas cu pas, ea aduce in fata cititorilor nu atat doua forte antagonice, cat mai degraba doua personalitati, doua energii a caror combustie e asemanatoare pana la identitate, distinctia constand in sensul utilizarii ei. Ambii lupta pentru a-si proteja interesele, proprietatea, si pentru a-si pastra orgoliul neatins. Mai mult chiar, lupta insasi contribuie la alimentarea acestuia, existand si de o parte, si de alta (constient sau nu) convingerea ca imaginea de sine s-ar altera definitiv in cazul unei infrangeri finale. Si pentru unul, si pentru celalalt moartea e singurul capat de drum posibil al celui invins. Constructia lor complementara, de care vorbea Magdalena Popescu (interioritatea lui Ghita descompusa pana la ultimele resorturi / portretizarea exterioara detaliata a lui Lica), nu ne poate pacali, desi intentia scriitorului a fost poate aceasta. Eroii isi disputa intaietatea, iar instrumentele utilizate nu importa. Machiavelic sau nu, planul de lupta al fiecaruia are in vedere doar scopul final: infrangerea zdrobitoare, mai precis distrugerea celuilalt. Ghita, aparent, nu isi doreste aceasta. El vine la Moara cu noroc nu atat pentru bogatie, cat pentru linistea colibei sale asa cum o vede el. Lupta cu Lica il indeparteaza de obiectivul initial, caci Samadaul are darul – daca se poate numi astfel – de a amplifica exponential defectele lui Ghita doar intuite initial. El este o „oglinda-oglinjoara” rasturnata a lumii. Te vezi in ea nu asa cum esti sau visezi sa fii, ci exact contrariul: iti  arata omul macinat de cancerul minusurilor sale, ce altfel s-ar fi putut estompa, daca el ar fi ales alta cale. Exista intotdeauna rascruci unde poti schimba drumul. Ele apar si in calea lui Ghita. Decizia acestuia e insa mereu aceeasi. Neputinta, nevolnicie, tragism... nu stim. Raspunsul  nu pare sa se contureze de acum. „Confruntarea intre Ghita si Lica din capitolul V al nuvelei Moara cu noroc – nota intr-un interesant studiu [1] din 1977 Alexandra Indries – consta in conflictul dintre doua moduri diferite de a intelege complicitatea”. Intr-adevar, Lica isi vede complicele ca pe un simplu instrument, caruia nu-i acorda statutul de subiect si de a carui constiinta nu tine cont. „In inima omului poate sa fie orisice; destul numai sa simt ca vai si amar de el, daca nu-mi face pe plac”. „Atitudinea este de autoritate incontestabila, bazata pe opozitia disjuncta, clar si ritos articulata: „Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc” [2]. Ca orice element al unei scheme functionale, Ghita poate fi oricand substituit, dupa cum se intamplasera lucrurile cu predecesorul sau: „– Ungurul a murit? intreba el cand vazu pe Ghita. – Da! – Si tu ai venit in locul lui!”. Pentru Ghita, dimpotriva, raportul de complicitate – pe care nu-l respinge – este conceput ca un raport inter pares. El vrea sa fie luat in consideratie in calitatea sa de persoana, de om pentru care e esential un raport de intersubiectivitate eu-tu, inteles ca dialog identitate-alteritate: „– Lica – grai carciumarul –, nu crede ca poti sa ma tii de frica. Daca esti om cuminte, cauta sa te pui la buna intelegere cu mine”.

E important de observat, in acest sens, faptul ca, pe parcursul nuvelei, Ghita i se adreseaza mereu lui Lica pe numele propriu, marcand prin aceasta entitatea unica si valoarea individuala a partenerului de dialog; pe cand celalalt foloseste doar pronumele sau pur si simplu persoana verbului, prin care minimizeaza valoarea interlocutorului sau. Nici fostul carciumar nu fusese desemnat prin nume. „Ungurul” murise, un alt pion ii luase locul. Parte din jocul vietii, aceasta noua piesa trebuia doar sa se integreze si sa respecte pozitia ce ii fusese atribuita. Ghita insa nu se vrea sluga, ci prieten: „– Lica, tu trebuie sa intelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepretuiti”. Pentru a-i deveni astfel egal, fartat, el se opune lui Lica, care, asemenea unui stapan cu autoritate indiscutabila, nu accepta „calificarea” carciumarului. Reprezentativa este in acest sens scena din capitolul XII: „– Iti sunt tovaras! grai Ghita hotarat si rece. – Nu te primesc! raspunde Lica tot atat de hotarat si de rece”.

Analizand „cadrele” luptei eroilor, remarcam faptul ca in primele doua scene de confruntare directa a celor doi raportul de forte e echilibrat. Urmeaza atacuri indirecte: Lica isi propune sa-l compromita public pe Ghita prin implicarea sa in omorarea arendasului si prin ofensarea nevestei intr-un dans dezmatat. Reactia nu ramane fara raspuns, ea este mai mult in plan launtric decat in plan exterior, faptic: „Ghita nu zise nimic, ci-si puse numai de gand ca are sa o tie minte si asta”. Lica ii da o lovitura mortala  rivalului obligandu-l sa se constituie in parte la judecata, dupa ce acesta statuse cateva zile la inchisoare. Magdalena Popescu sustinea faptul ca pentru eroul slavician omul reprezinta locul geometric al parerilor celorlalti si a sa despre sine. Lica stie aceasta si continua demoland unul dintre pilonii de rezistenta ai orgoliosului Ghita. Comunitatea in sanul careia el ocupa un loc onorabil il judeca acum, la proces, cu asprime si, chiar daca e achitat din lipsa de dovezi, Ghita nu mai poate fi in ochii lumii cea a fost si – inca mai grav – nu mai poate pastra nici in ochii sai vechea imagine absolutista despre sine: „Odinioara el credea ca omul poate sa faca si sa desfaca; acum simtea ca toate vin cu intamplarea si se multumea cu putinul bine de care avusese parte”. Carciumarul se minte in incercarea de a uita trecutul si de a proiecta un viitor pe care il vedea cand vindicativ, cand iertator. In aceste conditii, prezentului nu-i ramane loc sa existe. Revenirea lui Lica (scena confruntarii – cap.XII) va gasi o casa a fiintei fisurata de un cutremur trecut si carpita de minciuni si iluzii fara fundament. Un vant al ispitei nu va face decat sa confirme asteptarea cea mai sumbra: aflat la una din cele mai mari rascruci ale vietii sale, Ghita alege din nou vechea cale. Aceeasi optiune, aceleasi consecinte. Lica stie ca a invins acum definitiv. De aceea nu ezita in a-si prezenta superioritatea, etalandu-si forta, armele si chiar slabiciunea: „Peste mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu , nici altul.[...] E insa o slabiciune de care ma tem, fiindca nu stii niciodata cum s-o apuci [... ]: de femei, ba chiar mai rea decat aceasta de o singura femeie”. Acesta e momentul lui de glorie, ultimul. Cu piciorul pe grumazul invinsului, invingatorul isi permite chiar sa faca aprecieri retrospective legate de lupta. Relatarea e la trecut, cum la trecut fusese si confruntarea. La prezent e doar realitatea fiintei sale, a puterii sale dominatoare („Tu nu esti om, Lica, ci diavol! – O simti acum?! grai samadaul multumit”) si constiinta victoriei („Ai stat pana acum din incapatanare; trebuie sa stai de aici inainte de frica. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri inaintea mea ca frunza de mesteacan; acum vreau sa stai aici!”). Tot ce va urma, actiunile sale slugarnice (schimbarea banilor lui Lica, inselarea lui Pintea, abandonarea sotiei) nu sunt decat formule repetitive ale aceleasi stari de fapt: Ghita a fost doborat. Prabusirea Anei, moartea sa si a acesteia nu sunt decat consecinte ale propriei caderi.

Superioritatea lui Lica nu s-a redus la vorbe, ea s-a concretizat in fapte care de care mai surprinzatoare. Diabolicul Lica stie sa se impuna si o face magistral de la prima aparitie. De sus, de pe cal, el isi dicteaza, fara drept de replica, deciziile si cere tuturor respectarea lor stricta. Cititorului insusi i se transmite aceasta senzatie de subordonare. Tonul si vocea lui Lica irup din spatiul textului scris. Urechile retin sobrietatea si raceala vorbelor rostite. Nu e nevoie sa-i vedem expresia chipului pentru a fi convinsi (desi Slavici ne ofera destule detalii pentru a ne-o imagina). Samadaul stie sa-si afirme prezenta ca nimeni altul. De jos, il privim si il ascultam in tacere. Ca si Ghita, a carui minte il accepta si i se supune.

In ceas „aniversar”, Samadaul recunoaste insa calitatile adversarului, pe care il descifreaza mai bine decat propria sotie: „– Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul tau, si esti om cu minte: daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul, si de muma-sa. Ma simt chiar eu vrednic cand ma stiu alaturea cu un om ca tine” sau „– Poate ca tu crezi c-ai putea s-o faci; te stiu insa om destul de cuminte pentru ca sa simti ce-ar urma de acolo pentru tine, si te stiu om care tine  bani”.

Intre cei doi rivali exista, fara doar si poate, respect – dincolo de  animozitatile evidente dintre ei. Hotarat, rece, ingrozit, uimit, Ghita vede in Lica forta interioara, o intrupare a vointei care lui ii lipseste. Lica e omul „care nu isi pierde niciodata linistea”, e cel „pe care il poti speria cu o vorba, dar nu-l poti starpi...”. El e tare in timp ce carciumarul se recunoaste fie prea slab spre a se stapani sa nu-l ucida, fie prea sfarsit de efortul luptei. In cele din urma, Ghita isi va recunoaste si va accepta convietuirea cu pacatul, marturisire pe care o simte ca pe o usurare. „Ei! ce sa-mi fac?!Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?! Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul nu ar dori  sa n-o aiba”. Orgoliosul paseaza si de aceasta data responsabilitatea altuia. Nu el, ci divinitatea e vinovata. Dumnezeu, la care pina acum nu facuse deloc apel, se constituie in scuza a tuturor neputintelor traite. Ghita – Gheorghe, care ar fi trebuit sa lupte cu Balaurul – traieste acum din plin frica de posibila razbunare a lui Lica, vazut cel putin ca reprezentant al raului, daca nu chiar raul insusi. Mai mult, il vedem contempland prabusirea sotiei: „... de aceea parca-i venea sa se bucure cand iar o vedea cautandu-l cu ochii pe Lica ori legandu-se de el, caci acum erau deopotriva”.

Daca Lica pare sa traiasca zile albe, Ghita isi traieste agonia. Imun la orice tip de suferinta sau bucurie, el pastreaza in final vie in inima sa doar iluzia ca hotararea de a fugi departe cu acestia e cea mai buna alegere. Nu-l misca nici strigatul gatuit de disperare al Anei, care intuieste raul si, din aceasta cauza, e decisa sa nu-l lase singur de Pasti: „Tiu la tine, Ghita, tiu cu toata inima, si cu cat te vei face mai aspru, cu atat mai dinadins am sa tiu, si ti-o spun aceasta fiindca te vad ca nu vrei s-o auzi”. Replica barbatului sta sub semnul aceleiasi grosolanii pe care nici fermitatea dureroasa a sotiei nu o tulbura. Cangrena l-a cuprins in totalitate: „Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu mai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca, si asa, incetul cu incetul, se lasa in voia intamplarii si astepta cu o lenesa nepasare sosirea lui Lica”.

 Duminica, ziua de Paste. Lica soseste. Dupa el – si tiganii. „Pe cand la Ineu  oamenii intrau in biserica, la Moara cu noroc se incepu veselia destrabalata si fara frau. Ana nu voia sa joace tocmai pe timpul sfintei liturghii […], dar Lica, neastamparat afara din seaman, o stranse in brate si o lua cu sila la joc. Ea isi atinti ochii la Ghita: acesta insa, in loc de a se arata suparat, scoase pe Uta din manile lui Raut si incepu sa-si petreaca si el, dar sa-si petreaca, precum petrece omul cand se pune in ciuda altuia”.

„Cand religiosul se descompune, nu securitatea fizica este singura sau imediat amenintata, ci ordinea culturala insasi. Institutiile isi pierd vitalitatea; armatura societatii se prabuseste si se dizolva; mai intai lenta, eroziunea tuturor valorilor se precipita; intreaga cultura risca sa se prabuseasca si intr-o zi ea se naruieste ca un castel de carti” [3]. La scara mica, societatea isi gaseste corespondent in institutia familiei. Ghita si Ana lui, cazuti sub incidenta maleficului, complet alienati, isi pierd definitiv reperele. Batrana si copiii luati de aceasta reusesc sa se sustraga. La plecare, ea, cu durere in suflet, isi exprima – pentru prima oara – dorinta de a fi  ascultata si urmata. Ramasa fara raspuns, ii avertizeaza in legatura cu pericolul pe care il reprezinta Samadaul: „E bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindca asa te bucuri mai mult de dansii: Lica e insa om rau din fire. Nu v-am spus-o pana acum, fiindca n-aveam pentru ce: acum va zic sa-l tineti mai departe de voi”.

Abandonata de sot printr-un gest ce se vroia salvator, dar care ajunge a fi unul nebunesc, Ana cade, cu si fara voia sa, in mainile lui Lica. Decis parca sa faca sa dispara orice urma de speranta din sufletul deja invinsului Ghita – ca si cum nu ar fi destul sa darami o casa, ci abia stergerea ei de pe fata pamantului aduce uitarea –, Samadaul o poseda pe Ana, pentru ca apoi s-o abandoneze cuprins de sila. Prin acel „Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman. […] Ce sa fac eu cu tine?!” se dezvaluie o data in plus firea Samadaului. Slabiciunea lui pentru femeie nu se converteste in ceva mai profund, mai omenesc. Atata e si nu poate fi mai mult decat atat. Lucrurile stau altfel in cazul lui Ghita. Desi nerecunoscuta, neputinta ii ocupa sufletul, chiar daca tot orgoliul o hraneste. Convins ca face un gest purificator si salvator pentru femeia impovarata de greutatea pacatului, el o ucide. Scena e memorabila prin cruzimea, si semnificatia ei. (Va urma) 

Drd. Denis-Steliana BRADESCU

[1] Alexandra Indries, „Opozitia semantica de alteritate in nuvelele Moara cu noroc si Comoara”, in  vol. Ioan Slavici – Evaluari critice, Ed. Facla, Timisoara, 1977, p. 171.

2 Ibidem.

3 René Girard, Violenta si sacrul, trad. de Mona Antohi, Ed. Nemira, Bucuresti,  1995, p. 57.