JOSÉ ANTONIO PRIMO DE RIVERA
SI NATIONAL-SINDICALISMUL SPANIOL :
REVOLUTIA TRADITIONALA (III)
Destinul tragic al unui poet militar
„Revolutia apartine unei minoritati
ce nu cunoaste descurajarea”
Ce oare a fost curmat la Alicante de catre gloantele
asasinilor rosii? Destinul, viata unui om? A unei familii? Sau al unui popor,
ce canta cu mana pe inima „Cara al sol”, gloriosul imn al Falangei, atat de
asemanator cu Sfanta noastra tinerete?
Jose Antonio, vizionar, proorocise cu multi ani inainte de executare intr-un discurs in fata Cortes-ului eliminarea sa fizica si brutala. Asta nu l-a impiedicat sa-si urmeze credinta, fiind un „señorito”, un nobil prin nastere si prin suflet, care considera ca a-si servi tara comandand era datoria lui suprema, precum a muri pentru crezul lui intr-o „España una, España grande, España libre”.
In discursul fondator al Falangei acest romantic inalta steagul si cheama tinerii sa-l apere cu voie-buna, poetic; scarbit de pozitiile de compromis, a celor care pentru a face fata unui rau comun prefera sa ascunda in discursul lor orice poate trezi entuziasmul, sa evite orice pozitie energica si absoluta, Jose Antonio isi asuma ardoarea aruncandu-si blestemul : vai si amar de cei ce nu vor sti sa opuna o poezie creatoare unei poezii devastatoare!
Acest blestem ne urmareste si pe noi, cu tot sacrificiul facut de catre Ion Mota si Vasile Marin ce au cazut luptand langa trupele falangiste pentru a stavili invazia comunista in Spania. Popoarele nu pot fi urnite decat de catre poeti, iar noi nu am reusit inca sa cream cu poezie dupa tavalugul comunist.
Jose Antonio, realist, stia ca nu poate castiga alegerile; se prezenta din datorie, dar isi chema camarazii la o veghe vigilenta, departe de jocurile puterii, pe care le asimila cu atmosfera imbacsita a unui bordel. Indemna spaniolii sa voteze pentru cel ce li s-ar parea mai putin rau. Spunea ca Spania nu poate renaste din urne. Falanga a ramas – precum bine a simtit fondatorul ei – in afara, la locul ei, sub cerul liber, in noaptea senina, cu arma in mana.
Cel ce spunea ca prefera un viitor de construit unei vieti deja facute – ca valoreaza mai mult o speranta decat o realitate – nu este anacronic, nu ne graieste parca din 1936, ci din anii nostri asa-zisi post-comunisti.
Transcendand timpul, ne mai spune ca urmatoarea revolutie nu va fi pierduta. Am invatat acum ca masa poporului nu se poate salva pe ea insasi; si ca nu pot avea nici o scuza conducatorii daca dezerteaza. Revolutia este a celor ce nu cunosc descurajarea. A acelei minoritati ce nu va fi inteleasa la inceput, deoarece poporul si-a pierdut lumina interioara in aceasta perioada de decadenta. Dar, in final, poporul va sti sa vada diferenta dintre viata stearpa de acum si lumina noii ordini.
Timpul a trecut, cel in care puteam fi doar studenti, poeti sau artisti. Epoca noastra ne trage inainte si nu ne mai putem inchide in turnuri de fildes ca in cele vremuri rancede in care sentimentul unitatii lumii fiind rupt, fiecare voia sa-si faca din viata o lume izolata. Generatia noastra, convalescenta, trebuie sa refaca o lume in care soarele se va inalta din nou.
Sentinela vigilenta, Jose Antonio asteapta si acum cu bucurie in suflet rasaritul. Rasaritul nostru.
Inchisoarea de la Alicante este locul in care putem simti forta sangelui varsat intru credinta. Si acolo, inauntru, putem gasi zidul plangerilor al nostru, al europenilor. Zidul in fata caruia a fost impuscat Jose Antonio Primo de Rivera pe 20 noiembrie 1936, la varsta de 33 de ani.
¡Arriba España!
Simona NICULESCU