EPISTOLA SFINTULUI IUDA

SAU ACTUALITATEA MISTICA A POTRIVNICIEI

            Ca orice text al Scripturii, Epistola Sfintului Iuda ingaduie cel putin doua perspective de intelegere, dintre care cea mai la indemina e o viziune oarecum istoricista, dar folositoare si ea. Pe linia acesta vom gasi ca Biserica a avut a se ingriji dintru inceput de pastrarea dreptei credinte, care s-ar fi putut pierde tocmai prin unii dintre cei ce o propovaduiau. Al doilea registru, acordat dupa rivna si trezvia fiecaruia, il pune pe cititor in fata unei oglinzi ce reflecta propria lume in care, daca se uita cu luare aminte, se descopera pe sine. Desigur, cititorul nu trebuie sa forteze gasirea coincidentelor in oricare verset. Insa pe calea acesta el se va folosi mai mult, stiind apoi fie de ce sa se lepede, fie de ce sa se pazeasca.

Scripturile pot fi la o prima vedere obscure sau prost intelese si se poate intimpla sa pastram anumite nepriceperi pina la sfirsit, dar avem sarcina sa cercetam, alegindu-ne cu grija autoritatea duhovniceasca si pe cea carturareasca, drept socotind cu mintea intre ispita intelectualismului si cea a ignorantei.

            Prima chestiune ce se cere lamurita in legatura cu Epistola Sfintului Iuda, mai ales in contextul rastalmacirilor contemporane, este identitatea autorului ei. Cine este acest Iuda? Caci numele era pe atunci des intilnit, inspirat de intemeietorul tribului israelit care primise dintru inceput proorocia cea mai generoasa, esentialmente mesianica. Iuda era un nume propriu obisnuit, care ar fi trebuit sa ramina asa in pofida vinzatorului, caci, iata, acelasi nume va fi fost si purtator de sfintenie epistolara. In definitiv, Iuda e forma grecizanta a numelui ebraic insemnind “marit fie Dumnezeu”.

Deci, cine este Iuda, scriitorul Epistolei, cel care se numeste pe sine “Iuda, rob al lui Iisus Hristos si frate al lui Iacob”?

            In Faptele Apostolilor (9, 11) este pomenit un Iuda din Damasc, gazda a Sf. Ap. Pavel dupa convertire, dar nu este acelasi cu autorul Epistolei, existind, cum se va vedea, indicii mai solide asupra identitatii autorului, care exclud originea damaschina. Tot in Fapte (15, 22-33) mai apare un Iuda, insotitor al Sf. Ap. Pavel la sinodul apostolic, avind si patronimicul Barsaba, care lipseste din Epistola, asa ca este altcineva. Nu poate fi nici Iuda Galileanul, care a pierit cu toti razvatitii lui (cf. Fapte 5, 37). Evident ca nici vreunul dintre cei doi Iuda mentionati in Luca 3, 26 si 30, ascendentii dreptului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare.

            Mai ramin in Noul Testament numai Sf. Ap. Iuda al lui Iacob, numit si Tadeul (cf. Luca 6, 16, si Fapte 5, 37), cit si acel Iuda numarat printre rudele Domnului in Matei 13, 55.

Sint citeva argumente care arata ca autorul nu era apostol, iar cel mai insemnat este acela ca, in versetul 17, el foloseste expresia “cuvintele zise mai inainte de apostolii Domnului” (subl. n.), ceea ce exclude net imprejurarea ca si el sa fi fost printre aceia [a], chiar daca in editia sinodala a Bibliei este numit Sfintul Apostol Iuda.

Deci, ramine Iuda ruda Domnului. Nimic nu reclama necesitatea ca un autor sa fie legitimat in autoritatea sa scripturistica prin mentionarea numelui sau in alte texte noutestamentare, asa ca nimeni nu s-ar stradui cu tot dinadinsul sa il identifice cu Iuda, ruda Domnului. Se constata, insa, ca acesta din urma apare in Matei 13, 55 pomenit astfel: “... fratii Lui [adica ai lui Iisus – n. n.]: Iacov si Iosif si Simon si Iuda”. In ebraica si aramaica nu exista nici un cuvint special pentru notiunea de var, caruia i se zicea frate. Frate se spunea in lumea aceea si varului, si cumnatului, si nepotului de frate, si altor rudenii de singe ori prin alianta. Polisemantismul de acest tip a fost impus de mentalitatea specific iudaica, tribal-vechitestamentara, care extindea fratia la multe legaturi de rudenie. Prin urmare, numai in acest sens toti cei numiti in versetul citat, intre care si Iuda si Iacob, sint “frati” intre ei.

Deci exista un Iuda, ruda Domnului si frate al lui Iacob, mentionat de evanghelist, care, socotind potrivirea temporala, comunitara si onomastica, este putin probabil sa nu fie aceeasi persoana  cu Iuda, fratele lui Iacob care a scris epistola respectiva.

Destinatarii scrisorii nu sint numiti de Sf. Iuda dupa determinarea lor geografica, astfel ca epistola sa a fost vazuta de la inceput ca soborniceasca, in sensul ca este adresata intregii comunitati ecleziale. Pe de alta parte, fondul comunicarii indica un restrins cerc de cititori [b], poate din zona Marii Moarte, dupa cum cred unii exegeti [c].

In considerarea legaturii dintre anumite date pe care nu le vom mentiona, ci, dind credit acelui tip de studiu analitic fara ample valente teologice, insa util unor astfel de chestiuni, retinem ca Sfintul Iuda si-a redactat epistola fie intre anii 63-66 d. Hr. [d], fie intre 70-80 [e]. Scrierea aceasta este mentionata in izvoare sigure incepind cu a doua parte a secolului al II-lea [f], asa ca autenticitatea ei este in afara oricarei suspiciuni.

Cele mai subtile observatii literare sint prilejuite exegetilor de feluritele asemanari dintre aceasta epistola si ce-a de-a doua epistola soborniceasca a lui Petru. Concluzia cea mai veridica pare sa fie aceea ca Sf. Ap. Petru l-a avut ca sursa pe Sf. Iuda, iar nu invers [g], desi, ca mai toate situatiile de acest fel supuse criticii, nici aceasta nu poate fi transata definitiv. In orice caz, oricare ar fi raportul de influenta dintre cei doi autori, inriurirea fiecarei epistole asupra posteritatii si ponderea ei scripturistica ramin neschimbate.

In privinta rindurilor sale, insusi Sf. Iuda intareste dintru inceput (versetul 4) – si nu cu totul strain de un artificiu retoric – ca o imprejurare aparte l-a facut sa le scrie. Traducerea din greceste nu este usor de facut, iar dupa cum ne incredintam din explicatiile carturaresti ale Dr. Vasile Gheorghiu [h], sensul este surprins cel mai limpede, intre traducerile ortodoxe integrale ale Bibliei, de editia jubiliara a Sfintului Sinod: “...punindu-mi eu toata sirguinta in a va scrie despre mintuirea noastra obsteasca, m-am vazut nevoit sa va scriu si sa va indemn ca sa va luptati pentru credinta care o data pentru totdeauna le-a fost data sfintilor” [i].

E putin important daca vroise a le scrie despre mintuirea obiectiva sau despre cea subiectiva, cum s-au muncit unii si altii sa dovedeasca. Atita doar ca subiectul teoriei soteriologice, oricare va fi fost ea, care cerea sirguinta si cu siguranta un spatiu mai intins, a fost inlocuit prompt si expeditiv de un avertisment explicat si de indemnul la lupta pentru credinta.

O vedere superficiala a comunitatii crestine a inceputului ar ispiti sa se creada ca pricinile de poticnire erau exclusiv exogene, ca numai din afara vrajmasul ar fi lucrat, cu violente, cu nedreptati ori cu tentatii. E mai cuminte totusi a se observa ca, avind diverse variatiuni de gravitate si de forma, raul opereaza in lume destul de egal in toata vremea. Daca in proximitatea Insusi Fiului lui Dumnezeu Intrupat necuratul a izbutit sa insele pe unul dintre cei doisprezece apostoli ai Sai, pe care, inca si in ceasul Cinei, Mintuitorul ar fi vrut sa il tina in calea cea dreapta, cum dar vom putea inchipui o alta stare a vreunei comunitati urmatoare de Hristos? Si iata ca valabilitatea acestui rezultat deductibil este verificata de constatarea consemnata de Sf. Iuda la numai 40 de ani de la ridicarea la cer a lui Hristos: “Caci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiti, care de mai inainte au fost rinduiti spre aceasta osinda, schimbind ei harul Dumnezeului nostru in desfrinare” [j] (versetul 4). Aceasta este miza epistolei, despre lucrarea acestora avertizeaza sfintul.

Doar atit de putin timp trecuse de la plecarea Mintuitorului, inca erau in lume Apostolii care scuturau praful cetatilor de pe sandalele lor, si deja intre crestini, ba chiar mai rau, dintre crestini, aparusera inselatorii [k], iar nu oricum, ci ca falsi invatatori [l]. Nu era debutul caderii in proximitatea apostoleasca, pentru ca mai existase un caz Anania si Safira (cf. Fapte 5, 1-10). Nimic de mirare. Raul se manifesta ca o reactie la binele ce opereaza sau care ar putea opera, iar forma si intensitatea sint abil adecvate. Unde sa apara falsul invatator decit dintre invatatori si intre invatacei? De unde sa vina erorile subtile decit de la invatatii rafinati? Cine sa fie incercati de tentatiile irezistibile decit ascetii avansati?

Textul citat insusi s-a facut capcana unora (protestanti, desigur), care au gasit ca “de mai inainte au fost rinduiti spre aceasta osinda” ar fi temei ideii de predestinare [m]. Ortodocsii, insa, il socotesc o referire la cuvintele lui Hristos mentionate in Matei 25, 41, un preaviz de osindire a oricarora dintre cei rai la judecata de pe urma. Nu este aici locul, dar, ca in orice analiza pe aceasta tema, ar trebui pe de-o parte imprastiata confuzia dintre prestiinta lui Dumnezeu si predestinare, iar pe de alta explicata functia libertatii in algoritmul mintuirii.

Avertismentului ii urmeaza exemplificarea cu trei feluri de experiata prabusire: evreii mintuiti din robia egipteana care s-au fost pierdut intru necredinta lor, ingerii nevrednici ce au schimbat lumina pe intuneric, cei din Sodoma si Gomora rivnind la impreunari care nu erau ale firii lor. Nota comuna a exemplelor este incredibilul situatiei si certitudinea ca o astfel de cadere atrage o pedeapsa definitiva. Iar daca mintea omului contemporan desluseste absurdul regretului pentru ceapa Egiptului si grozava superbie a caderii angelice, ea poate fi impinsa de o recenta corectitudine politica aplicata, sa rateze corespondenta perversiunii sexuale cu celelalte spete. Or, toate sint perversitati, intoarceri de la fata lui Dumnezeu si agresiuni directe impotriva Sa, intrebuintari proaste ale darurilor si fantastice alegeri. Iar pacatul sodomitilor este o asupradesfrinare. Mai intii intrucit ei nu doar ca nu i-au recunoscut pe Ingerii Domnului, ci s-au aprins trupeste pentru o frumusete perceputa exclusiv carnal, de unde si arvuna orbirii la pedeapsa finala a nevederii lui Dumnezeu. Apoi pentru ca au stricat legea impreunarii barbatului cu femeia. Si pentru aceea ca, la fel cu orice alt pacat sexual, au risipit acel dar dumnezeiesc al iubirii in trup care a fost rostuit in chip unic omului. Nu in ultimul rind pentru ca sodomitii ajung sa alcatuiasca o comunitate a nerusinarii totale: “...sodomenii, locuitorii cetatii Sodoma, tot poporul din toate marginile, de la tinar pina la batrin [subl. n.] au inconjurat casa” (Facerea 19, 4) si au purces la silnicie impotriva Ingerilor.

Intr-un orizont al normalitatii (normal vine de la norma, adica lege, de unde prin normal trebuie sa se inteleaga cum trebuie sa fie, iar nu cum este in mod obisnuit [n]), oricare dintre aceste nelegiuiri atrage osinda deplina: nimicire, intuneric, ardere vesnica, si tocmai de o neclara anormalitate vrea Sf. Iuda sa-i fereasca pe cititori cu a sa prezentare retributiva.

Sf. Iuda revine apoi la nelegiuitii actualitatii sale, despre care spune ca asemenea sint si ei: “pingaresc trupul [precum sodomitii – n. n.], leapada stapinirea [precum evreii care voiau sa-i ucida cu pietre pe Moise si Aaron dupa iesire – n. n.], hulesc maririle (ceresti) [precum ingerii cazuti au batjocorit conditia celesta – n. n.]”.

Faptele acestora nu sint descrise in aproape nici un detaliu al concretului lor, dar comparatiile cu episoade vechitestamentare dau o imagine destul de violenta. Ei defaima cele pe care nu le cunosc. Defaimarea aceasta e pusa in contrast cu o istorie apocrifa in care Arhanghelul Mihail nici pe diavol nu il huleste, ci ii zice “Sa te certe pe tine Domnul!”. Ei pier intr-o instinctualitate rau exersata. Ei sint fratricizi precum Cain. In contextul crestin, Sf. Iuda intelege prin asta si asasinatele morale facute cu ratacirea fratilor intru Hristos. Vinduti raului, pe bani, ei imping la desfrinare si idolatrie, precum odinioara Valaam, acesta fiind, dupa o traditie rabinica, mosul tuturor invatatorilor mincinosi [o]. In fine, ei sint dintre aceia pe care nu ii tine pamintul, cum nu i-a tinut nici pe razvratitii lui Core, inghitindu-i literalmente. Imaginea sterilitatii lor sufletesti este insistent metaforizata si prezentata in combinatie cu impertinenta de a macula agapele tainei la care isi intretin patima pintecelui.

Aceasta este starea pacatoseniei lor. Sf. Iuda citeaza imediat dupa aratarea ei o profetie a lui Enoh, dintr-o carte apocrifa [p], care anunta inexorabilitatea judecatii finale pentru toti pacatosii. Judecata e o certitudine, iar nelegiuitii vor fi pedepsiti.

Sfintul, acum foarte direct, face o analiza comportamentala concluziva, care suna astazi foarte familiar: pseudo-invatatorii sint birfitori, nemultumiti de soarta lor, traind pentru a-si satisface poftele, trufasi, dar si slugarnici (versetul 16).

De aici inainte, versetele dau indreptarul crestinesc. Pina adineauri atasat traditiei profetico-pedagogice veterotestamentare prin multe referiri, Sf. Iuda se preface in curat binevestitor crestin. Vorbeste de dragoste, credinta si mila, de rugaciunea in Duhul Sfint. Acestea sint corectivele. Cu ingrijire si cu dulceata parinteasca, ne spune tuturor: “Paziti-va intru dragostea lui Dumnezeu!”. De asemenea, in duhul Vestii celei Bune, el actualizeaza tratamentul ce trebuie acordat ratacitilor: “... pe unii, sovaitori, mustrati-i, pe altii, smulgindu-i din foc, mintuiti-i!”. El stie bine drama slabiciunii, a caderii si a intoarcerii, si cit e de amarnica pierzania. El cunoaste atit de bine lucrul aceasta, incit cu ultimul sau cuvint, poate surprinzator pentru unii, reteaza ceea ce ar putea fi entuziasm stricacios: “... de altii, insa, fie-va mila cu frica, urind si camasa spurcata de pe trupul lor!”.

Incurabilului inselator, in care incap trufia si slugarnicia totodata, trebuie sa ii corespunda, pe cealalta baricada mistica, un ins in stare a se milostivi de el cu frica. Este o mila amestecata nu cu spaima, nu cu temeri, dar nici cu curaj prostesc, ci cu ingrozirea in fata unei ireversibile schimonisiri.

Si, ca si cind nu ar fi fost destul de complicata pastrarea acestui echilibru, Sfintul Iuda mai recomanda un ingredient: ura. E simplu de spus ca nu e vorba sa-l urasti pe pacatos, ci pacatul, ca nu se cere sa te scirbesti de pacatos si nici de bunurile lui, ci de invelisul spurcaciunii mistificatoare. Ratiunea poate fi de ajutor atunci cind sint necesare asa eufemisme... Dar, totusi, cum se pot dobindi astfel de alaturari, care nu doar sa nu provoace schizoidii, ci sa simfonizeze? Se pare ca liantul indestructibil al oricaror devalmasii este smerenia, produs al dragostei exersate duhovniceste. Dintre Apostoli doar doi se incumeta sa urasca. Sf. Ap. Ioan  uraste faptele rele ale unor oarecari si o face, fara indoiala, pe buna dreptate (Apocalipsa 2, 6). Celalalt este Sf. Ap. Pavel, care, intru smerenia sa, ne da si dezlegarea textului nostru (Romani 7, 14-15): “Caci stim ca legea e duhovniceasca; dar eu sint trupesc, vindut sub pacat. Pentru ca ceea ce fac nu stiu; caci nu savirsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc”.

Epistola Sfintului Iuda se sfirseste cu o Doxologie, cuvint de slava, intr-o formula de blagoslovire a celor ce vor fi avind sa se lamuresca prin incercari de acestea. Este aici o punere in cuvinte a eternitatii, cu totul speciala prin extensia si precizia ei, nemaintilnita in nici una dintre cartile Noului Testament [r]: “mai inainte de tot veacul si acum si intru toti vecii”.

De la Sf. Iuda vom invata macar ca, decit sa scrii sau sa citesti despre mintuire, se intimpla uneori ca mai bine e sa iei seama la dreapta credinta, iar, daca se cere, sa lupti pentru ea si cu dragoste si cu ura, si in sine si in lume. Iar, apoi, ce va fi aceasta decit carte de mintuire? Vom mai sti din epistola lui cam cine, de unde si in ce fel poate ataca dreapta credinta. Caci Sf. Iuda, ruda a Domnului sau nu, dar in orice caz un Iuda prin care nu se pierde, ci se recupereaza, anunta o primejdie launtrica, personala ori comunitara, un rau care nu e chip sa lipseasca de acolo unde fiinteaza un bine; ba mai mult decit atit, un rau care se actualizeaza pe masura acelui bine.

Lucian D. POPESCU

a Cf. Dr. Vasile Gheorghiu, Epistola lui Iuda, Editura autorului, Cernauti, 1911, p. 5.

b Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, Epistola Sfintului Iuda, Ed. Ramuri, Craiova, 1927, p.18.

c Dr. V. Gheorghiu, op. cit., p.10.

d Ibidem, pp. 34-37, si Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, op. cit., pp. 36-39.

e I.P.S.Bartolomeu Anania, in introducerea la Epistolele sobornicesti din Biblia sau Sfanta Scriptura, editia jubiliara a Sfintului Sinod, EIBMBOR, Bucuresti, 2001, p.1731.

f Dr. V. Gheorghiu, op. cit., p. 38.

g Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, op. cit., pp. 29-35, si Dr. V. Gheorghiu, op. cit., pp.16-37.

h Dr. V. Gheorghiu, op. cit., pp. 56-57.

i Biblia..., ed. cit., p. 1750.

j Biblia sau Sfanta Scriptura, editia sinodala, EIBMBOR, Bucuresti, 1988.

k Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, op. cit., pp. 54.

l Dr. V. Gheorghiu, op. cit., p. 64.

m Ibidem.

n Pentru o acceptiune materialista a perversiunii sexuale, este de reflectat la regula fara exceptie in teoriile evolutioniste, anume ca functia face organul, astfel ca nici o perversiune nu poate fi justificata de “normalitatea” suigeneris a perversului, ci poate fi doar explicata prin proasta functionare, daca nu intrebuintare, a organului sexual, a altor organe si aparate, sau a organismului practicantului de perversiuni.

o Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, op. cit., p. 69.

p Ibidem, p. 76.

r Ibidem, p. 87.