TILCUIREA APOCALIPSEI SFANTULUI IOAN TEOLOGUL

DE LA SFINTII PARINTI PANA IN ZILELE NOASTRE

La Editura Christiana, in seria “Tainele Credintei”, a aparut zilele acestea o carte incitanta, intitulata editorial Talcuirea Apocalipsei de la Sfintii Parinti pana in zilele noastre. Pe langa talcuirea verset cu verset a textului scripturistic, realizata, pe temeiuri patristice, de Pr. Ioan Sorin Usca (principalul autor al seriei “Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti”, ajunsa de curand la al 11-lea volum) si de Prof. Ana Usca, noua carte include, in Addenda, si doua studii complementare ale regretatului parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): “Apocalipsa si anul 2000” (subintitulat: “Dumnezeu nu tine cont de soroacele fixate de oameni”) si “Apocalipsa si stiinta”. Cei interesati pot consulta cu folos si bogata bibliografie de la pp. 196-202, precum si lista de nume proprii continute in Apocalipsa canonica (pp. 193-195, cu indicarea exacta a capitolelor si versetelor).

Reproducem alaturat, cu ingaduinta editorilor, “Introducerea” celor doi autori, “Postfata editoriala” semnata de Razvan Codrescu, precum si cateva extrase din comentariul sotilor Usca si din consideratiile Parintelui Calciu.

Mentionam ca volumul poate fi achizitionat si prin posta, apeland la S.C. Supergraph S.R.L., str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucuresti, cod 031216; tel.: (021) 3206119; fax: (021) 3191084; e‑mail: editura@sophia.ro. (V. A. M.)

Introducere

            Ultima carte a Sfintei Scripturi, Apocalipsa Sfantului Ioan, este cartea profetica a Noului Testament apartinand genului apocaliptic. Acest gen, desi existent de cateva veacuri in spatiul iudaic, isi ia numele, ulterior, chiar de la scrierea Sfantului Ioan Apostolul, Evanghelistul si Teologul. In ansamblul corpusului scripturistic, cel mai mult se apropie de Cartea Proorocului Daniel, alte scrieri apocaliptice nefiind primite in ca-nonul biblic [1].

            Numele acestei carti, in The Greek New Testament, este Άποκάλυψις Ίωάννου (Apokalipsis Ioannu), iar Vulgata o numeste similar: Apocalypsis Iohannis Apostoli. Versiunile romanesti, mai vechi sau mai noi, opteaza, de regula, pentru titulatura: Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul.

Cuvantul apocalipsa inseamna „descoperire, dezvaluire, revelatie”, fiind vorba despre descoperirea ce s-a facut catre Ioan, infatisand lupta Bisericii in istorie, mergand pana la sfarsitul veacurilor. 

            Autorul scrierii se numeste pe sine, in doua randuri, Ioan, robul lui Hristos. Traditia Bisericii l-a identificat cu Sfantul Apostol Ioan, fiul lui Zevedei si fratele lui Iacov, autorul Evangheliei dupa Ioan. Fara a intra in detalii, amintim ca au fost si contestatari ai identitatii autorului Apocalipsei, insa faptul ca Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, convertit in Efes (unde si-a trait ultimii sai ani Sfantul Ioan Evanghelistul), ca si Sfantul Irineu, ucenic al Sfantului Policarp, care l-a cunoscut pe cel de-al patrulea evanghelist, ii atribuie acestuia paternitatea Apocalipsei, cu toata incredintarea, ne par argumente suficient de solide pentru a respinge eventualele pozitii adverse. Cert este ca, datorita caracterului special al cartii si al faptului ca a fost deseori rastalmacita (ceea ce se continua pana in zilele noastre), Biserica a avut o atitudine prudenta, astfel ca din Apocalipsa nu se citeste niciodata la sfintele slujbe. Mai mult, numerosi autori patristici importanti nu citeaza niciodata din scrierea Sfantului Ioan, neindoios tot din pricina tulburarilor aparute in viata Bisericii pornindu-se de la gresita talcuire a acestei carti.

            Locul revelatiei si al scrierii cartii este indicat clar in text, acesta fiind insula Patmos. In ce priveste timpul scrierii, in opinia celor mai multi comentatori, trebuie fixat catre sfarsitul domniei lui Domitian, in anii 94-95.

            Cartea se doreste a fi o incurajare pentru crestinii primului veac, ca si pentru cei din intreaga istorie, avand un dublu scop: atat misionar, cat si apologetic. Sfantul Ioan face referire la evenimente contemporane lui, dar acestea, reduse la simboluri, capata valori valabile pentru intreaga istorie universala, cat si pentru realitatile eshatologice.

            Planul Apocalipsei este urmatorul: Titlu si adresare (1, 1-8); Mesaje catre cele sapte Biserici ale Asiei Mici (1, 9 – 3, 22); Viziunea lui Dumnezeu, a tronului Sau si a curtii ceresti (4, 1-11); Cele sapte peceti (5, 1 – 8, 6); Cele sapte trambite (8, 7 – 11, 19); Cele sapte semne (12, 1 – 15, 4); Cele sapte cupe (15, 5 – 16, 21); Babilonul cel mare (17, 1 – 19, 5); Biruinta lui Hristos si Judecata de Apoi (19, 6 – 22, 5); Epilog (22, 6-21).

In ce ne priveste, ne vom stradui, in comentariul de fata, sa urmam cat mai indeaproape talcuirile patristice, unele opinii personale (pe care ni le-am cenzurat pe cat s-a putut) si unele sugestii de actualizare a profetiilor Apocalipsei expediindu-le in plan secundar, ca simple note de subsol. Am socotit necesara aceasta prudenta, dat fiind ca spatiul actual e suprasaturat de interpretari fanteziste si hazardate. In fond, scopul Apocalipsei, ca si al intregii Scripturi, e acela al calauzirii pe calea mantuirii, nu al satisfacerii unor curiozitati omenesti, carora chiar cartea Sfantului Ioan le pune raspicat stavila.

Oricat ne-am dori de exhaustivi, stim din plecare ca (din fericire, am zice) intelesurile Apocalipsei nu pot fi epuizate (cum de altfel nu pot fi nici cele ale oricarei carti scripturistice). Speram, insa, sa fi reusit a trasa cateva directii esentiale in cuvenita interpretare – sub calauza patristica – a acestei dificile scrieri.

In finalul comentariului nostru, anexam o lista a numelor proprii care apar in Apocalipsa, ordonate alfabetic, urmate de varianta greaca [2] (data si in transliterare) si de traducerile cele mai plauzibile (in comentariile patristice aparand uneori traduceri destul de indepartate de sensul originar), dupa care indicam in paranteza locul unde numele apare pentru prima data in corpul textului.

La propunerea editorilor, volumul include, in Addenda, doua studii ale regretatutului parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), lamuritoare pentru diferitele abordari contemporane (mai mult sau mai putin desacralizate) ale tematicii apocaliptice: „Apocalipsa si anul 2000” si „Apocalipsa si stiinta” (ambele preluate din vol. Homo americanus. O radiografie ortodoxa).

Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ana Usca

:

[1] Pentru o mai buna introducere in problema, recomandam Apocalipsa lui Ioan in traditia iudeo-crestina, Ed. Humanitas, Buc., 1998 (Studiul introductiv semnat de Cristian Badilita, pp. 7-76, ca si Bibliografia din finalul volumului).

2 Operatiune pe care o socotim utila, adeseori in scrierile patristice numele proprii aparand redate in forma lor grecizata.

DIN SIMBOLISMUL IERUSALIMULUI CERESC

(Apocalipsa 21, 9-17)

[...] 9: Si a venit unul din cei sapte ingeri care aveau cele sapte cupe pline cu cele sapte plagi, cele din urma, si a grait catre mine, zicand: „Vino, am sa-ti arat Mireasa, Femeia Mie-lului”.

10: Si-n duh m-a dus pe un munte mare si inalt si mi-a aratat cetatea cea sfanta, Ierusalimul, pogorandu-se din cer, de la Dumnezeu,

In duh: apostolul vede tainele ceresti in stare de extaz. Astfel i se arata noul Ierusalim, cetatea cea sfanta, prezentat in cele ce urmeaza. „Prin muntele mare arata viata sfintilor cea inalta si mai presus de lume, in care femeia Mielului, Ierusalimul cel de sus, se va infrumuseta si se va proslavi de la Dumnezeu” (1). „Descrierea de mai jos, cu toate detaliile ei simbolice, creeaza imaginea unui spatiu plin de maretie, frumusete, culoare, puritate, finete si transparenta” (2):

11: avand slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemanatoare cu aceea a pietrei de mare pret, a pietrei de iaspis cristalin.

12: Si avea zid mare si inalt; si avea douasprezece porti; iar la porti, doisprezece ingeri; si nume scrise deasupra, care sunt ale celor douasprezece semintii ale fiilor lui Israel.

„Tabloul e dominat de numarul 12 ca atare, de multiplul sau (v. 16) sau de patratul sau (v. 17). Simbolul este acela al noului Israel, Biserica lui Hristos, imparatia lui Dumnezeu” (3). „Zidul cel mare si inalt al Bisericii, care pazeste cele ce sunt in cetate, este Hristos, iar cele 12 porti sunt Sfintii Apostoli, prin care am primit aducerea si intrarea la Tatal” (4).

13: Si spre rasarit, trei porti; si spre miazanoapte, trei porti; si spre miazazi, trei porti; si spre apus, trei porti.

„Cei patru pereti ai zidului si intreita aratare a portilor inchipuie cunostinta Sfintei Treimi Celei inchinate in patru parti ale lumii, pe care am luat-o din inchinarea Crucii celei de viata facatoare” (5).

14: Iar zidul cetatii avea douasprezece pietre de temelie; si pe ele, douasprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

„Dupa spusa Apostolului [Pavel] (Efeseni 2, 19-20), temeliile zidului sunt dumnezeiestii Apostoli, pe care este zidita Biserica lui Hristos” (6). [...]

16: Si cetatea era in patru colturi; si lungimea ei este tot atat cat si latimea. Si [ingerul] a masurat cetatea cu trestia: douasprezece mii de stadii. Lungimea si largimea si inaltimea ei sunt deopotriva.

Lungimea, largimea si inaltimea sunt egale, „ceea ce inseamna un cub, simbol al perfectiunii” (7). Semnificatia patratului e asemanatoare: „la Grecii din vechime, patratul era in-truchiparea desavarsirii” (8). „Patrat al patratului, [cubul] are, in cadrul volumelor, aceeasi semnificatie ca si patratul in cadrul suprafetelor, simbolizand lumea materiala si ansamblul celor patru elemente. Datorita pozitiei sale solide, a fost luat drept simbolul stabilitatii; din acest motiv, el se afla adesea la baza tronurilor. Intr-un sens mistic, cubul a fost considerat simbolul intelepciunii, al adevarului si al perfectiunii morale. El e modelul Ierusalimului viitor, promis de Apocalipsa, care are trei dimensiuni identice” (9).

17: Si i-a masurat si zidul: o suta patruzeci si patru de coti, masura a unui om, adica a unui inger.

„Ingerul foloseste aceeasi masura ca si omul” (10). O suta patruzeci si patru este patratul numarului 12. „Dar nu se masurau decat numere simbolice, in sine foarte putin cantitative. […] Tot ceea ce [ingerul] masoara, oras, porti, decoruri, locuitori, este inteles intr-un sens simbolic. Nou si frumos exemplu de coexistenta a profanului si-al sacrului in discursul omenesc” (11). „Masura grosimii zidului e de 144 de coti, adica de 12 ori 12. Numarul acesta arata invatatura celor 12 Apostoli” (12). [...]

1. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Talcuire la Apocalipsa, XX; 2. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliara a Sfantului Sinod, versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolo-meu Valeriu Anania (in continuare, abreviat: BBVA), EIB, Buc., 2001, p. 1772; 3. Ibidem; 4. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, loc.. cit.; 5. Ibidem; 6. Ibidem; 7. BBVA, p. 1772; 8. Noul Testament, tradus si adnotat de Emil Pascal, ed. a IV-a, Éditions du Dialogue/Société d’éditions internationales, Paris, 1992, p. 770; 9. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri (in continuare, abreviat: DS), Ed. Artemis, Buc., vol. I – 1994., art. „Cub”, p. 406; 10. BBVA, p. 1772; 11. DS, vol. II – 1995, art. “Masura”, p. 287; 12. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, loc. cit.

APOCALIPSA SI ANUL 2000

[...] Crestinii (dar si necrestinii – ma refer mai ales la anu­­­­mite secte derivate din iudaism, chiar daca sunt ames­te­cate cu elemente de doctrina crestina) au prevestit dintotdea­una sfarsitul lumii la soroace de timp sau la catas­trofe. Uneori au mers atat de departe incat si-au vandut ave­rile celor care nu credeau in sfarsitul lumii si, imbracandu-se in haine albe, s-au suit in munti, spre a-L primi acolo pe Iisus Hristos Judecatorul. Iisus nu a venit. Deziluzia si re­gre­tul pierderii averilor i-au tulburat o vreme pe actorii acestei piese, dar apoi faptele s-au uitat, iar povestea s-a repetat de mai multe ori, cu alte secte sau cu alte generatii. Numai ortodocsii si catolicii nu s-au implicat in astfel de istorii, chiar daca unii s-au lasat ispititi sa creada in sfarsitul lumii, atunci ca si acum. Biserica insa, in magisteriul ei, a des­cu­rajat astfel de manifestari si a insistat pe spusele lui Iisus referitoare la sfarsit: “Dar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Matei 24, 36).

Literatura eshatologica, relativa la cea de-a doua ve­nire a Mantuitorului si la sfarsitul lumii, nu este numai o angoasa crestina. Cand Iisus a venit in lume, literatura eshatologica evreieasca era atat de bogata si atat de presanta incat sute de “apocalipse” circulau printre iudei, toate vor­bind de un sfarsit apropiat: venirea lui Mesia, falimentul acestei lumi corupte de “pacatul adamic”, instalarea unei noi imparatii ceresti, in care neamul evreiesc trebuia sa-si aiba pozitia lui sacra de “popor ales”, confirmata de Iehova.

Crestinismul primar traia si el in aceeasi atmosfera esha­tologica dupa moartea si Invierea lui Iisus. Pentru crestini, istoria omenirii fusese ca si consumata, redemp­tiunea, pe de o parte, si condamnarea, pe de alta, se impli­ni­sera, nimic nou nu se mai putea intampla in lume, decat instalarea unui “cer nou” si a unui “pamant nou”, cum spu­ne Sf. Apostol Petru: “… vi se cuvine voua sa umblati intru viata sfanta si in cucernicie, asteptand si grabind ve­nirea Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi. Dar noi astep­tam, potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 11-13). Evident, insusi Sf. Apostol Petru credea ca sfarsitul era aproape si ca, printr-o pocainta fierbinte, crestinii puteau grabi acest sfar­sit, catre care inima lor, plina de iubirea lui Iisus, aspira fier­­binte.

La randul sau, Sf. Apostol Pavel invata despre a doua venire si despre Antihrist ca apropiata “plinire a vre­mii” (kairós), dar el mai face aluzie si la o anumita “pie­dica” (katéhon), precizata credinciosilor tesaloniceni intr-o convorbire anterioara, asa ca nu mai da detalii asupra ei. Insa nici pentru el sfarsitul lumii nu era departe, deoarece Antihristul era deja in lume, numai ca, din cauza piedicii amintite, inca nu se putea manifesta: “Potrivnicul, inal­tandu-se mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca, pe cand eram inca la voi, va spu­neam aceste lucruri? Si acum stiti ce-l opreste ca sa nu se arate decat la vremea lui. Pentru ca taina faradelegii se lucreaza, numai ca este unul care o tine acum pe loc, pana ce va fi dat la o parte” (2 Tesaloniceni 2, 4-7). Este foarte greu sa intelegem la ce se refera Apostolul Neamurilor, pentru ca el vorbeste despre ceva deja cunoscut tesalo­ni­ce­nilor. Oricum, este evident ca aceste versete erau destinate sa potoleasca tendinta prea exagerata a celor din Tesalonic de a se pregati pentru iminenta venirii celei de a doua a lui Hristos, pa­ra­sind lucrul si rugaciunea in lume si privind numai spre apa­ritia Judecatorului.

Fenomenul asteptarii infrigurate a “sfarsitului lumii” din momentul de fata, legat de sfarsitul mileniului nostru, si incercarea de a identifica in diferite persoane istorice figura lui Antihrist nu fac decat sa reia, in versiune contemporana, incercarile facute de mistici necontrolati si neacceptati de Biserica, de a descifra, in sute de persoane si in perioade istorice diferite, pe Antihristul profetit de Sf. Ioan, incepand cu Nero si sfarsind cu Hitler sau Stalin. Aceste identificari au traversat toate perioadele istorice, iar “antihristii” erau localizati nu numai pe baze biblice, ci si pe cele nationale: Napoleon Bonaparte pentru rusi, ca si Hitler in epoca noas­tra, sau Stalin pentru popoarele din lagarul comunist etc. Deoarece in epistola paulinica referitoare la aceasta sunt unele conotatii care ne duc la ideea ca “potrivnicul” (Anti­hristul) ar putea fi nu o persoana, ci un grup, unii crestini de astazi (si nu numai dintre sectanti) sunt inclinati sa vada imaginea Antihristului in anumite organizatii inter­nationale – ONU, NATO, FMI s. a. – asimilate cam abrupt “cons­pi­ra­tiei masonice”, un fel de “antihrist de grup”, care se substituie Bisericii sau ideii nationale, manipuleaza populatia, decide destinul natiunilor si se instituie ca un organism uni­versal cu resorturi presupus oculte. [...]

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Postfata editoriala

Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, introdusa ultima – si dupa lungi controverse – in canonul Noului Testament, a constituit dintru inceput o piatra de poticnire pentru lumea crestina, din pricina limbajului ei incifrat si a tendintei oamenilor de a specula aleatoriu pe marginea revelatiilor eshatologice. Daca primii crestini credeau ca sfarsitul lumii era iminent, nici mai tarziu n-au lipsit supozitiile mai mult sau mai putin panicarde, iar „febra milenarista” a marcat semnificativ nu doar lumea „medievala” a anului 1000 (a se vedea, intre altele, studiile clasice ale lui H. Focillon sau G. Duby*), dar si lumea „postmoderna” a anului 2000**. Cine n-a auzit macar o data in viata vorba aceea proasta, de uz popular, cum ca „doua mii de ani nu vor trece, dar nici doua mii de ani nu se vor implini”?

Prudenta Bisericii a fost mare: desi admisa in cele din urma (sec. IV) printre cartile canonice, Apocalipsa nu face obiectul lecturilor liturgice, iar credinciosul este tinut sa primeasca strict talcuirea oficiala data ei de catre Sf. Biserica. Din pacate, timpul va confirma rezervele initiale ale Parintilor: interpretarile parabisericesti, subiective si divergente, nu vor intarzia sa apara, iar fenomenul se va accentua pe masura slabirii credintei si a ruperii unitatii bisericesti. Intelegerea particulara, hranita adeseori de o fantezie tenebroasa, a generat in jurul textului un fel de halou superstitios, iar multe grupari protestante si neoprotestante – mai ales sectele milenariste sau asa-numitul hiliasm – si-au intemeiat invatatura gresita pe pasaje dificile si rau intelese din Apocalipsa ioaneica. Uneori sminteala a dus la adevarate psihoze, individuale sau colective, precum si la iden-tificarea abrupta a lui Antihrist in diferite personaje sinistre ale istoriei, de la Nero pana la Stalin.

Modernitatea, cu laicismul ei impins pana la ateism, a adus o alta directie dizolvanta, sfidand deopotriva dreapta credinta si credintele gresite: critica stiintifica, desacralizatoare si demitologizanta, obstinata in efortul de a relativiza si bagateliza statutul si problematica grava a Revelatiei. Prevalandu-se tendentios de contextul destul de vast al asa-numitei „literaturi apocaliptice” evreiesti (tratata global – de la Cartea lui Daniel pana la apocalipsele apocrife „iudeo-crestine” – ca fabulatie axata pe procedeul denumit vaticinium ex eventu***), critica stiintifica (in speta, istorica si filologica) ajunge sa conteste nu numai autenticitatea Revelatiei, dar chiar si paternitatea scrierii. Astfel, nu numai ca s-a contestat identitatea dintre autorul Apocalipsei si cel al Evangheliei a patra, nu numai ca s-a reluat ipoteza mai veche a atribuirii scrierii unui obscur „presbiter Ioan”, dar s-a cautat si contestarea unitatii ei, fiind prezentata ca o carpeala inabila din petece diverse, in cadrul unei asa-zise „scoli ioaneice” (careia i-ar apartine de fapt toate textele neotestamentare puse pe seama Apostolului****).

Autorii cartii de fata nu se incurca – si bine fac! – in astfel de otioase teorii relativizante (cursa perversa, in care se intampla sa cada cateodata si un anumit scolasticism ortodox de contaminare occidentala*****): lucrarea lor se adreseaza credinciosilor, nu „eruditilor”. De altfel, cred ca aceasta este marea calitate ce crediteaza si legitimeaza religios demersul pe care si l-au asumat: ocolesc cu grija ambele „fundaturi simetrice” – a superstitiei vulgare si a criticismului savant.

Pe langa talcuirea verset cu verset a Apocalipsei Sfantului Ioan Teologul, urmand indeaproape traditia exegetica a patristicii rasaritene, cartea de fata, atat in notele de subsol ale autorilor, cat si in studiile complementare ale Parintelui Calciu (din Addenda Editurii), face desigur referire si la alte interpretari mai vechi sau mai noi, unele evident heterodoxe si chiar desacralizate, dar intotdeauna cu distanta cuvenita.

Intr-o vreme in care smintelile se inmultesc galopant, e firesc ca si „sentimentul apocaliptic” sa devina mai acut, chiar daca credem si marturisim ca ceasul plinirii vremii (kairós) e o taina numai de Dumnezeu stiuta. O carte precum aceasta ne poate ajuta sa ne pastram trezvia, „sa deosebim duhurile” si sa avem o atitudine echilibrata fata de incercarile „care trebuie sa vina”...

Razvan Codrescu

* Henri Focillon, Anul o mie, Ed. Meridiane, Buc., 1971 (reed. 1993); Georges Duby, Anul 1000, Ed. Polirom, Iasi, 1996. Pentru o cuprindere mai larga, cf. Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium. Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages, ed. a III-a, Londra, 1970 (trad. fr.: Les fanatiques de l’Apocalypse, Paris, 1964; reed. 1983, cu adaugiri).

** Cf., de pilda, “Apocalipsa si anul 2000”, in Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxa, Ed. Christiana, Buc., 2002 (reed. 2007, cu adaugiri).

*** “Profetie plecand de la eveniment” (cf., pentru o buna expunere pe scurt, studiul introductiv al lui Cristian Badilita la volumul Apocalipsa lui Ioan in traditia iudeo-crestina, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 57 si urm.): autorul real, posterior evenimentelor relatate, pune mesajul sau pe seama unui ilustru autor fictiv mult anterior evenimentelor respective, creandu-se astfel aparenta profetiei.

**** Cf. Oscar Cullmann, The Johannine Circle, Westminster John Knox Press, Philadelphia, 1976.

***** O mostra penibila in acest sens, chiar pe tema in discutie aici, o constituie cartea din 1994 a teologului grec Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsa (trad. rom.: Ed. Bizantina, Buc., 1997).