Dupa ce in numarul trecut am publicat discursul lui Aleksandr Soljenitin (1918-2008) la Universitatea Harvard (8 iunie 1978), in acest numar, tot ca remember omagial, publicam si discursul sau tinut la Vendeea (25 septembrie 1993), de la care tocmai s-au implinit 15 ani. Consideram ca luciditatea si fermitatea observatiilor lui Soljenitin isi pastreaza intacta actualitatea, atata vreme cat noi n-am iesit inca din consecintele nefaste ale comunismului, nici de sub teroarea ideologica a stangii mondialiste. (Redactia)

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENITIN

LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA

(Lucs-sur-Boulogne, sambata 25 septembrie 1993)

Domnule presedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu doua treimi de secol in urma, copil fiind, citeam deja cu admiratie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atat de curajoasa, atat de disperata. Dar niciodata nu mi-as fi putut inchipui, nici macar in vis, ca, in zilele batranetii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul in cinstea eroilor, in cinstea victimelor acestei revolte.

Douazeci de decenii s-au scurs de atunci, timp in care fiecare tara a evoluat diferit. Nu numai in Franta, ci si in alte parti, revolta din Vendeea si represiunea sa sangeroasa si-au gasit alte si alte lamuriri, mereu reinnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodata cu adevarat intelese in incandescenta pasiunilor care le insotesc, ci de departe, atunci cand trecerea timpului le-a mai racit.

Multa vreme, am refuzat sa auzim si sa acceptam ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arsi de vii, taranii dintr-un tinut de oameni harnici, pentru care Revolutia parea sa fi fost facuta si pe care aceeasi Revolutie i-a oprimat si umilit in modul cel mai ingrozitor.

Ei bine, da, acesti tarani s-au revoltat impotriva Revolutiei. Toate revolutiile dezlantuiesc in oameni instinctele barbariei celei mai elementare, fortele opace ale invidiei, lacomiei si urii; contemporanii intelesesera foarte bine acest lucru. Au platit un tribut greu psihozei generale, intr-o perioada in care fie si numai un comportament de om politic moderat – sau aparenta lui – trecea drept o crima.

Secolul XX a estompat, in ochii umanitatii, aureola romantica care invaluia Revolutia din secolul al XVIII-lea. O data cu trecerea anilor, oamenii au sfarsit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul ca revolutiile distrug caracterul organic al societatii, ca ruineaza cursul natural al vietii, ca anihileaza cele mai bune elemente din viata publica, lasand terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revolutie nu poate imbogati o tara; cativa descurcareti fara scrupule provoaca nenumarate morti, o pauperizare extinsa si, in cazurile cele mai grave, o degradare de durata a populatiei.

Cuvantul „revolutie” insusi, din latinescul revolvere, semnifica a te rostogoli inapoi, a reveni, a resimti, a reaprinde. In cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un sir intreg de semnificatii prea putin atragatoare. In zilele noastre, in lumea intreaga, cuvantul „revolutie” nu mai este insotit de epitetul „mare” decat cu circumspectie si, de multe ori, cu multa amaraciune.

Intelegem acum din ce in ce mai bine ca efectul social dorit cu atata ardoare poate fi obtinut printr-o desfasurare evolutiva normala, cu infinit mai putine pierderi si fara salbaticie generalizata. Trebuie sa stim sa amelioram cu rabdare ceea ce ne ofera fiecare zi din prezent. E vana speranta ca revolutia poate regenera natura umana. Acesta este lucrul pe care il sperase revolutia voastra, si inca mai mult a noastra.

Revolutia franceza s-a desfasurat in numele unui slogan contradictoriu in sine si irealizabil: libertatate, egalitate, fraternitate. In viata sociala, libertatea si egalitatea tind sa se excluda in mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea sociala – acesta este chiar unul din rolurile libertatii –, iar egalitatea restrange libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsa. In ce priveste fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor doua. Este doar un adaos exaltat la slogan si nu dispozitiile sociale vor crea adevarata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adauga pe ton amenintator: „sau moartea”, ceea ce ii distrugea intreaga semnificatie. Nu voi putea niciodata dori nici unei tari o revolutie. Daca revolutia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Frantei, este numai pentru ca a avut loc Thermidor.

Revolutia rusa nu a cunsocut un Thermidor care sa o zagazuiasca. Ea a antrenat poporul nostru pana la capat, pana la prapastie, pana la abisul perditiei. Regret ca nu sunt prezente aici persoane care sa adauge ceea ce au invatat din experienta proprie, in strafundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care sa ne spuna care a fost pretul platit de ei pentru revolutie. Experienta Revolutiei franceze ar fi trebuit sa fie o lectie suficienta pentru organizatorii rationalisti ai fericirii poporului. Dar nu! In Rusia, totul s-a desfasurat inca si mai rau, si la o scara incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revolutiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comunistii leninisti si de socialistii internationalisti. Numai ca gradul lor de organizare si caracterul lor sistematic au depasit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – si putem fi mandri de aceasta, cu toata onestitatea – am avut Vendeea noastra. Si nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile rascoale taranesti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de tarani, inarmati cu bete si furci, care s-au indreptat spre Tambov, insotite de dangatele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Rascoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, desi comunistii au folosit in reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile rasculatilor si au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut si o rezistenta teribila in fata bolsevismului la cazacii din Urali si de pe Don, inabusita in valuri de sange. Un adevarat genocid.

Inaugurand astazi memorialul eroicei voastre Vendeea, vad cu ochii mintii monumentele care vor fi ridicate candva in Rusia, martore ale rezistentei ruse in fata navalirilor hoardei comuniste. Am traversat impreuna cu voi secolul XX. De la un capat la celalalt, un secol de teroare, cumplita incoronare a acestui progres la care visase atat secolul al XVIII-lea. In zilele noastre, cred, tot mai multi francezi vor intelege din ce in ce mai bine, vor aprecia mai just, vor pastra cu mandrie in memorie rezistenta si sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENITIN

In romaneste de

Ioana Ocneanu-Thiéry