TARA SFINTULUI GHEORGHE

            Nu existǎ in lume o tarǎ care sǎ aibǎ o mai in-semnatǎ legǎturǎ cu Hristos si sfintii Sǎi, decit Georgia.

Numele “Georgia” este numele cu care lumea occidentalǎ a inteles cǎ trebuie sǎ identifice aceastǎ tarǎ (in georgianǎ i se spune Sakartvelo, adicǎ tara kartvelebi-lor, cum se numesc, pe ei insisi, georgienii) pentru cǎ ea este cu adevǎrat tara Sfintului Gheorghe[4]. Cǎci este limpede cǎ nu neamul acesta l-a ales pe Sfintul Gheorghe cǎlǎuzitor duhovnicesc, ci sfintul i-a ales pe georgieni spre a-i ajuta sa lupte lupta cea buna. Iar ei au rǎspuns chemǎrii, intrebuintindu-si cum se cuvine talantii: in lupta cu balaurul, indiferent de intruchiparea lui. Eroismul lor nu trǎieste numai in documente istorice si patericale, pentru cǎ incepind cu rǎzboiul abhaz din 1991-1993 georgienii si-au umplut din nou aceastǎ mǎsura, angajati intr-o tragicǎ luptǎ de apǎrare. Astǎzi ei sint din nou sfisiati de interesele marilor puteri supra-nationale si supra-morale.

Drapelul national este format din 5 cruci. Una imparte spatiul pe verticalǎ si pe orizontalǎ, iar celelalte ocupǎ cele patru despǎrtituri rezultate. Semnificatia este limpede: Hristos rinduieste intinderea lumii, dupǎ care o guverneazǎ proniator. Crucile sint rosii pe fond alb, cromatica aceasta avind de-a face cu imperialitatea si imanenta hristicǎ. Cele 4 cruci mici au o formǎ specific georgianǎ, cu bratele egale, usor evazate, amintind oarecum de forma crucii de Malta.

Istoria georgienilor a inceput o datǎ cu a celor mai vechi neamuri de pe pǎmint. Desi au venit peste ei hititi, mezi, proto-persi, greci, romani, iar mai incoace mongoli, otomani, persi si rusi – intii taristi, apoi sovietici, iar acum rusi “federativi” –, ei n-au pierit, ci, desi de nenumǎrate ori infrinti, au izbutit totusi sǎ respingǎ orice amestec care ar fi putut sǎ le dizolve fibra.

De cind L-au primit pe Hristos, in sec. IV, ei nu au schimbat nici o iotǎ din dreapta credintǎ, desi au fost mereu inconjurati si de cele mai multe ori agresati de pǎgini si eretici. Asaltati uneori de monofiziti, au rǎmas cu acestia intr-o apropiere exclusiv teritorialǎ. Dupǎ izolarea de Bizant, abia din sec. XVIII au mai fost in contact teritorial direct cu o ortodoxie, dar si atunci cu una mai degrabǎ subminantǎ decit frǎteascǎ, anume cu cea rusǎ.

Unele dintre valurile devastatoare ale nǎvǎlitorilor, care nu au putut desfiinta spiritualitatea georgianǎ, au distrus insǎ formele ei insitutionalizate precum academiile neoplatonice – centre de studii filosofice, teologice si ale celorlalte stiinte. Ele au functionat pentru o vreme, incepind cu sec. XI, una in Minǎstirea Ikalto, minǎstire fundatǎ in secolul V in bogata regiune Kahetia, din Est, si alta in Minǎstirea Gelati de lingǎ marele oras Kutaisi, din Vest. Iar “academie” insemna absolut tot ce presupunea asta in cultura bizantinǎ, adicǎ in cultura universalǎ a momentului, de la excelenta spiritului pinǎ la mǎretia edificiului si bunǎstarea necesarǎ unei bune functionǎri administrative. De fapt, existenta acestor academii, ale cǎror performante sint probate de stirile despre invǎtatii lor, alǎturi de marile piese arhitecturale pǎstrate din aceeasi perioadǎ – a renasterii georgiene a secolelor XI-XII – si nu in ultimul rind ampla creatie a lui Sota Rustaveli, care a decantat literar realitatea cavalerismului, iubirii si gustului poetic, fundamentale in existenta georgianǎ, dau mǎsura anvergurii spirituale a acestui neam.

“Incǎpǎtinarea” istoricǎ a neamului georgian este aceeasi cu a individului crestin pentru care mintuirea cuprinde si salvarea identitarǎ, dar este in orice caz mai presus decit aceasta. De cele mai multe ori strivit fizic de actele barbare si antihristice, supus istoric prin fortǎ brutǎ, neamul Sfintului Gheorghe si al lui Hristos a trǎit prin moartea alesilor, prin spirit si intru Cuvint.

Astǎzi Georgia e un fel de Romanie de 4-5 ori mai micǎ – dar numai dupǎ un criteriu cantitativ – asezatǎ pe tǎrmul estic al Mǎrii Negre. Tara are o formǎ oarecum dreptunghiularǎ (ingustatǎ in partea de est), iar muntii ei, spre deosebire de Carpati, sint asezati pe douǎ linii drepte: una pe granita de nord, Caucazul cel Mare, alta pe granita de sud, Caucazul cel Mic. Podisuri intinse si in mare parte fertile fac legǎtura intre muntii cu zǎpezi vesnice (dintre care cel mai inalt, Kazbeg, are vreo 5040 metri) si litoralul unde se cultivǎ citrice. Tbilisi, capitala, a fost fundatǎ la sfirsitul sec. V de regele Vahtang Gorgasali pe riul Kvari (anterior capitala fusese la Mtskheta, oras incǎ existent in apropiere) si concentreazǎ geografic, spiritual si istoric toate datele Georgiei. Tbilisi a fost distrus de multe ori de nǎvǎlitori, in special de mongoli, dar a continuat sǎ existe agǎtat de minǎstiri si resturi de cetǎti – singurele constructii care dǎinuie din vechime – si impodobit, cind nu s-a putut altfel, fie si numai de rodii sǎlbatici. Rodiul, mai degrabǎ un arbust mare, creste pe te miri unde, iar fructele lui singerii, cu aspect foarte cǎrnos, se coc pe rind, astfel cǎ, vreme indelungatǎ, mai multe generatii stau prinse pe aceeasi ramurǎ, lǎsind sǎ se vadǎ limpede toate fazele devenirii mugurelui in floare si a florii in fruct.

Limba georgianǎ nu este asemanatoare nici unei alte limbi, cu exceptia limbii bascilor, cu care unii lingvisti gǎsesc anumite similaritǎti. E o limbǎ bogatǎ, exceptional nuantatǎ, in care Sf. Scripturǎ a fost tradusǎ din sec. V (exista totusi dispute asupra acestei datari, caci cel mai vechi manuscris scripturistic, o parte a Psaltirii, provine “abia” din sec. VII). Iar o limbǎ ca aceasta, ce pare desprinsǎ literalmente din trunchiul comun ante-babilonic, vorbitǎ de un neam atit de pǎstrǎtor in ale spiritului, nu putea avea decit o scriere proprie (una dintre cele vreo 20 existente acum in lume), inventata, dupa traditie, in sec. III i.H..

Pe teritoriul Georgiei moderne, georgienii sint covirsitor majoritari. Chiar in Abhazia, regiunea separatǎ de facto si de unde au fost izgoniti sau ucisi absolut toti georgienii, ei erau de trei ori mai multi decit abhazii, cei veniti in aceste locuri abia cu vreo 200 de ani in urma. Georgienii erau majoritari pinǎ mai saptaminile trecute si in Osetia de Sud, o regiune aflatǎ in Caucazul de Nord si care a fost dintotdeauna, ca si Abhazia, o zonǎ neintrerupt georgianǎ.

Ca si Romania, care, in urma actiunilor Uniunii Sovietice, a pierdut teritorii in favoarea Ucrainei sovietice, Georgia a pierdut teritorii in favoarea Azerbaidjanului sovietic, situatia perpetuindu-se, bineinteles, si dupǎ declararea independentei acestuia din urmǎ. Dar Georgiei ii mai luaserǎ deja mari suprafete Turcia si Rusia, intr-o impǎrtealǎ primitivǎ, dar cu pretentii imperiale, cind, la sfirsitul sec. XVIII, aflati de sute de ani sub dominatie otomanǎ, georgienii au incercat sǎ joace cartea ruseascǎ pentru a se elibera. Dar cartea ruseascǎ s-a arǎtat a fi mai degrabǎ o ruletǎ ruseascǎ, pentru cǎ rusii i-au scǎpat de otomani numai in mǎsura in care s-au instalat ei insisi in loc. Asa se face cǎ in pǎrtile stǎpinite azi de Turcia se pot vedea unele dintre cele mai frumoase – sau poate chiar cele mai frumoase – biserici georgiene din Evul Mediu.

E greu de explicat cum au rezistat spiritual georgienii in fata distructiei comuniste. E greu in sensul cǎ nu existǎ o “retetǎ georgianǎ” care sǎ poatǎ fi recomandatǎ sau imprumutatǎ. Pentru a intelege deplin rezistenta lor (si, eventual, pentru a suferi ca ei fǎrǎ sǎ te smintesti), trebuie sǎ fii mai intii georgian. Existǎ, insǎ, citeva date care contureazǎ o idee despre talantul georgian.

In 1921, dupǎ 3 ani de la cistigarea independentei fatǎ de Rusia taristǎ, Georgia a fost anexatǎ, fǎrǎ explicatii sau argumente, Uniunii Sovietice si, dupǎ moda sovieticǎ, aproape toate minǎstirile au fost golite de monahi: unor biserici li s-a dat altǎ intrebuintare (salǎ de spectacol, in cel mai bun caz), altele au fost lǎsate in paraginǎ, iar altele pǎstrate ca obiective turistice – de exemplu o bisericutǎ ziditǎ in sec. IV sau o catedralǎ din sec. XI unde se pǎstreazǎ cǎmasa lui Hristos. In vremea comunismului, evident, nu a fost permisǎ educatia religioasǎ. Si totusi, dupǎ cǎderea comunismului si dobindirea independentei, reconstructia Georgiei a inceput cu restaurarea bisericilor si minǎstirilor vechi si zidirea unora noi. Iar tot ceea ce s-a construit dupǎ 1990 reinnoadǎ traditia vechii arhitecturi georgiene. Nu existǎ nici un fel de inovatie esteticǎ si ochiul neexersat ar putea usor lua o bisericǎ isprǎvitǎ acum 5 ani drept una din sec. XIV, restauratǎ sau nu. Nu doar cǎ nu vezi in Georgia vreo bisericǎ cu termopane in ramǎ PVC (halal nume!), ci sint unele ridicate intrutotul dupǎ mestesugul vechi, pinǎ la a fi acoperite cu pietre mari, perfect fasonate si imbinate ca in urmǎ cu o mie de ani. O singurǎ bisericǎ iese oarecum din rinduiala veche, dar asta numai din pricina marilor ei dimensiuni: Biserica Sameba, cu hramul Sfintei Treimi. Aceasta este un fel de “Catedrala Mintuirii Neamului”, dar pe care georgienii, o datǎ ce le-a venit gindul bun de a o face, au si purces a o zidi. Lucrarea a debutat la inceputul anilor ’90 si a durat mult, din pricina piedicilor financiare ale intregii tǎri. Chiar dacǎ ansamblul eclesial poate prilejui “estetilor puri”, adicǎ neinteresati de altceva decit de forme, anumite comentarii, mai ales pe seama mǎrimii si a unor detalii ale anexelor, romanul ar trebui sǎ se abtinǎ de la astfel de ginduri, cǎci mai intii ar trebui sǎ invete de aici cǎ zidirea catedralei trebuie sǎ-si afle imediat locul in inima unei capitale ortodoxe. Si ca piatra ei de temelie trebuie agonisitǎ din preaplinul sufletului, iar nu datǎ la o parte pretextind sǎrǎcia pungii ori inoportunitati urbanistice.

Dar nu e de mirare cǎ georgienii au refǎcut aceastǎ legǎturǎ bisericeascǎ. Patericul georgian e plin de sfinti, mucenici si drepti, dintre care cei mai multi sint nestiuti dupǎ nume, cǎci martirii nu au murit cu zecile, ci cu zecile de mii. Numai la cucerirea Tiflisului in sec. XIII, de catre persii condusi de Gealaladin, au fost ucisi o sutǎ de mii care au refuzat, de la copii pinǎ la bǎtrini, sǎ primeascǎ islamul in locul lui Hristos.

Georgianul, om al lui Hristos, iubeste viata. E atit de falsǎ imaginea pe care contemporaneitatea o dǎ in mod curent credinciosului: un bigot prost-dispus, acrit de posturi si incapabil de veselie! Daca, intr-adevǎr, vreun crestin este astfel, atunci prin chiar aceste lucruri el pǎcǎtuieste. Sfintii, spre pildǎ, fiind credinciosi sint rugǎtori, dar si rationali, dupa mǎsura cuvenitǎ a acestui dar dumnezeiesc; si sint senini si veseli. Iar cine a stat cit de cit in preajma vreunui monah imbunǎtǎtit sau preot inteleptit, e cu neputintǎ sǎ nu fi descoperit umorul subtil pe care bunǎtatea acestor oameni il practicǎ. Felul in care georgianul iubeste viata se vede cel mai bine la petreceri. In Georgia, ca in oricare altǎ parte, petrecerea se face cu mincare, bǎuturǎ si muzicǎ, iar elementul specific este toastul. De fapt, o petrecere aristocraticǎ se invirte tocmai in jurul toastului, fie ca e vorba de aristocratia intelighentiei, fie cǎ e vorba de veritabila aristocratie de singe care nu a pierit o datǎ cu ultimul rege, la sfirsitul sec. XVIII, si care, desi nu e onorata oficial, e incǎ onoratǎ de recunoasterea populara. Masa e condusǎ de tamada[5], rol jucat de bǎrbatul cel mai important al acelei adunǎri, care rosteste cele trei toasturi incepǎtoare: primul pentru Dumnezeu, al doilea pentru rege (sau, de cind el nu mai este, pentru regalitate), iar cel din urma pentru sfinti. El va toasta in continuare, masurat, si va da mai tirziu cuvintul si altora care vor vrea sa toasteze: pentru persoane anume, pentru onoare (care n-a fost nicicind in Georgia o vorba goala), pentru dragoste, pentru poezie, pentru victorii, in amintirea celor morti sau pentru altele. Toastul georgian, care se intinde dupa maiestria vorbitorului si miezul subiectului, este el insusi poezie, sau lectie de istorie, sau evadare, sau toate dimpreuna. Si nu prea se imbata georgienii cu vin, caci la toasturi nobletea vinului se intilneste cu nobletea georgianului; or, din asta nu e chip sa iasa o betivaneala. Iar toastind, nu se imbata ei nici cu apa rece... Si poate nu e intimplator ca cele mai vechi seminte de struguri gasite in lume, batrine de vreo 7000 de ani, aproape cit creatia, au fost gasite in Georgia, unde astazi se cultiva in jur de 500 de soiuri de vie, adica tot atitea cit in restul lumii.

In iulie 2008, am oprit masina intr-un sat din Kahetia. Vazusem un tirg de fructe si aveam pofta sa gust piersicile enorme si stralucitoare ale locului. M-am apropiat de un taran care isi vindea fructele direct din portbagajul plin al unei Lada sovietice, veche si rapanoasa ca Daciile pietarilor nostri cinstiti. Insotitorul meu i-a spus ca sint din Romania si ca vreau sa cumpar citeva piersici. Taranul acela de vreo 60 de ani, nebarbierit, cu miinile batucite si ochi aspri, m-a privit deschis, mi-a intins o sacosa mare de plastic si mi-a spus sa imi aleg piersici cite vreau, fara plata, ci ca dar pe care el mi-l facea mie, strainului. Am luat vreo cinci-sase piersici, am vrut sa-i multumesc si sa plec. Dar georgianul, care, dupa ce-si oferise darul, isi vazuse de alte treburi, nemaifiind atent la mine, si observase abia acum cite alesesem, mi-a luat sacosa din mina si a umplut-o pina sus. Caci, avea sa mi se spuna, georgienii ii socotesc pe oaspetii necunoscuti trimisii lui Dumnezeu... Si am vazut astfel ca cine se stie in fata lui Hristos nu umbla cu jumatati de masura.

Strabatind Georgia am fost incredintat ca oamenii de aici nu au supravietuit amorf si cu incǎpǎtinare sterilǎ, ci au parcurs traseul post-adamic – legenda spune cǎ se trag din Kartlos, nepotul lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe – perpetuindu-se in neam si in spirit. Desi azi intr-o precarǎ stare economicǎ, determinatǎ de indrǎzneala separǎrii de uniunea din proximitate, georgienii au reusit sǎ se sustragǎ, chiar dacǎ nu intru totul, acelei degenerescente post-comuniste ale cǎrei simptome caracterizeazǎ adinc existenta altor neamuri afectate de 70 de ani de intuneric rosu. Am cǎlǎtorit in Georgia in lung si in lat si m-am simtit ca acasǎ si, poate, chiar mai bine decit atit. Georgienii au toate darurile pe care se spune cǎ le-au avut cindva romanii: sint iubitori, harnici, credinciosi, viteji si cu drag de poezie. De altfel, existǎ o legendǎ georgianǎ care ar putea explica o anume afinitate a noastrǎ cu georgienii. Se spune cǎ, dupǎ ce argonautii au furat lina de aur din Colchis, regatul antic din partea de vest a Georgiei de acum, ei au fost urmǎriti de luptǎtori colchieni care au navigat pe mare pinǎ au ajuns pe malul vestic, unde au intemeiat cetatea Tomis.

Prin urmare, o genǎ din neamul ales al Sfintului Gheorghe de mai tirziu trebuie cǎ s-a strecurat si printre locuitorii geto-daci, mai apoi romanizati si deveniti, oarecind, romani. Si pentru ca nu a dispǎrut de tot, gena asta de vita spirituala, georgiana ori  pur si simplu omeneasca, trebuie cultivatǎ, pentru ca este gena darurilor pe care Dumnezeu i-a poruncit omului sǎ le inmulteascǎ si sa umple cu rodul lor intreg pǎmintul.

Lucian D. POPESCU

.