INTERVIU CU PROF. CODRUTA SORINA MISSBACH

DE LA COLEGIUL NATIONAL „SPIRU HARET” – BUCURESTI

„Profesorul este fabricant de oameni.

Profesorul seamana cu un tamplar

care ia un lemn murdar din noroi, il spala

 si face din el mobila de lux..” (Petre Tutea)

            S-a vorbit nu o data despre „criza” invatamantului romanesc actual. O criza a competentelor profesionale (scaderea calitatii actului de predare), dar si a constiintei morale in genere (lipsa de caracter sau de probitate profesionala). Inainte sa ne intrebam, retoric: „Unde sunt profesorii de altadata?”, vom incerca sa risipim, fie si partial, aceasta suspiciune: ca in invatamantul romanesc de dupa ’89 nu mai exista profesori de vocatie, care sa-si asume pana la capat misiunea – ingrata si generoasa in acelasi timp – de a forma oameni.

            Doamna Codruta Sorina Missbach este profesor de Stiinte Socio-Umane (psihologie, logica si filosofie) la Colegiul National „Spiru Haret” din Bucuresti. Autoare (impreuna cu Prof. Ioan N. Rosca si Prof. Ion Stepanescu) a primului manual de filosofie in limba romana din Basarabia (dupa rusificare) si, impreuna cu Prof. Gabriel Ion (sub coordonarea aceluiasi Ioan N. Rosca), a unui remarcabil Manual de filosofie (Corint, 2007) pentru curs liceal (poate cel mai bun manual de gen aparut la noi dupa revolutie), Doamna Missbach – cum ii spun „spiristii” – se inscrie in buna traditie a vocatiilor pedagogice feminine romanesti. N-ar trebui sa ne surprinda aceste cuvinte. Invatamantul romanesc continua sa aiba figuri remarcabile, in pofida crizei despre care vorbeam, iar daca aceste prezente profesorale de exceptie n-au atins inca binemeritata notorietate, este din pricina mentalitatii noastre refractare la tipologia paideica traditionala. Intr-o societate pragmatica de consum, pare mai importanta abilitatea de a te „descurca” decat continua „slefuire” de sine. 

            „Spiru Haret” se numara printre cele mai prestigioase colegii din Bucuresti. O buna parte a elitei culturale romanesti din secolul XX a trecut pe aici: Mircea Eliade, Grigore Moisil, Alexandru Cioranescu, Nicu Steinhardt, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Gheorghe Bratescu, Octavian Paler s. a. Cu toate acestea, nu se poate concepe o generatie de elita fara profesori (formatori) de elita. Generatia interbelica, de pilda, si-a avut profesorii ei straluciti (dintre care Nae Ionescu e poate cel mai cunoscut).

            Doamna Codruta Missbach e unul din acele spirite care, dupa expresia lui Mihail Sebastian, „te pasioneaza pana la a-ti modifica viata”. Autenticitate, curaj, luciditate, seriozitate, nonconformism, spirit critic, pasiune, probitate morala, sunt tot atatea virtuti pedagogice si umane, menite sa trezeasca in tinerii liceeni riscul de a gandi pe cont propriu. In „Spiru Haret” i se spune „Incoruptibila”. E ceea ce o face de temut pentru cei obisnuiti sa-si treaca examenele „pe bani”. A intrat in legenda si pentru intransigenta cu care trateaza mediocritatea. Interesant e faptul ca aceasta severitate constituie, pentru cei mai multi dintre elevi, mai degraba un stimulent, o nota de farmec si o sursa de fascinatie continua decat o „bariera” psihologica de netrecut. Si e firesc sa fie asa! Pentru ca „severitatea” in cauza e dublata de o imensa dragoste fata de tot ceea ce implica vocatia de profesor...

            In perioada adolescentei, cand optiunile sunt atat de confuze, intalnirea cu un profesor de vocatie poate fi hotaratoare. Cursurile de logica, psihologie si filosofie ale doamnei Codruta Missbach au meritul de a fi, mai mult decat simple „insiruiri de cunostinte”, veritabile lectii de viata. Asa cum marturisea un elev: „Daca «Spiru Haret» ar avea mai multi profesori ca dansa, ar forma cu adevarat oameni”. Pot sa spun ca datorita acestor cursuri am optat (acum mai bine de 10 ani) pentru Facultatea de Filosofie. Memorabile au ramas in constiinta mea analizele lucide si pasionante ale filosofilor clasici: Platon, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, pe care in facultate nu aveam sa-i „gust” cu aceeasi voluptate ca la orele de curs ale doamnei Missbach...

Doamna Codruta Sorina Missbach are darul rarisim de a trezi, in tinerii elevi de liceu, „foamea” si „setea” de filosofie. Acest „antrenament de trezvie” (opusul „antrenamentului de uitare”, despre care vorbea Dan Puric) da seama, in opinia mea, de masura crestina a vocatiei sale pedagogice. Trezvia se poate dovedi vitala in contextul „lipsei de repere” prin care trece astazi societatea romaneasca. Cei mai „expusi” la efectele acestei debusolari sunt tinerii. Iata de ce consider ca acest mod (neostentativ) de marturisire crestina prin trezirea constiintei cautatoare de Adevar este poate „solutia” morala pentru impasul in care se afla invatamantul romanesc actual. (Al. V. Craciun)

Reporter: O sa incepem ca in Pateric. Noua, celor din „Spiru”, generatiilor de elevi care au trecut prin cursurile dumneavoastra...

Codruta Missbach: Da, chiar ati trecut, nu mai veniti... „Trecerea” asta a voastra, iti spun, e fireasca, dar... sa nu mai vii inapoi? Sa nu mai vii sa vezi cum arata usa aceea pe care intrai in scoala... Asta-ti reprosez! Si va reprosez la toti... Nu „valurile vietii”, nu... Uitarea! Uitarea, un soi de nepasare. Asta va reprosez la toti, sau la cei mai multi...

Rep.: Sa ne imaginam ca am fi toti de fata si v-am cere un „cuvant de folos”!

C. M.: Cuvant de folos... Ce ati petrecut voi acolo, in „Spiru Haret”, anii aceia, cum au fost ei, frumosi, lungi, scurti, aceia v-au marcat viata! Pentru ca, din punctul meu de vedere, liceul te marcheaza. In facultate te „specializezi”; in liceu inveti, afli – ca existi. Afli ca esti nemultumit! Afli ca vrei, afli ca nu stii... Afli ca esti. Astazi, liceul... a murit! Liceul acela pe care l-ati facut voi, a murit. Eu resimt asta. Pe mine asta ma doare, pentru ca eu simt ca a murit, si ca am murit si eu o data cu el!

Rep.: Deci a murit ca stare de spirit?

C. M.: A murit ca stare de spirit.

Rep.: Si, totusi, continuati sa „treziti” in tinerii care asista la cursurile d-voastra exact ce spuneati mai devreme...

C. M-: I-am „trezit”, poate pe unii i-am „trezit”, m-am „trezit” si eu cu ei, a fost o „trezire”, cum sa zic...

Rep.: O impreuna-trezire.

C. M.: O impreuna-trezire, da, ce frumos!... Am invatat multe cu ei, invat si acuma, pentru ca acuma s-a schimbat paradigma, s-au schimbat datele... I-am „marcat” poate printr-un mod de a fi putin „altfel” decat cel asteptat de elev. Poate prin faptul ca nu m-am „inrolat” nici inainte vreme, nici dupa ’90... Poate si in primul rand pentru faptul ca predau ceea ce predau. Eu socotesc ca ceea ce predau eu, filosofia, este „regina”. Am privilegiul s-o predau, dar si ei au privilegiul s-o faca impreuna cu mine. M-am smintit... Cate am voie, cate smintiri?... Si logica si psihologie... Ce poate fi mai frumos, mai atragator, mai impunator? I-am „marcat” in sensul ca le-am ridicat pleoapa, le-am ridicat „perdeluta” unora... Reformulez: unii au acceptat sa se uite cu mine, cand am ridicat „perdeluta”, si cand le-am spus asa: Ia uite ce poti sa vezi aici! Cum te vezi aici? Poate de asta le-am marcat viata. Totusi, e mult spus si ca le-am marcat viata, dar cred ca pe unii i-am orientat. Este o mare dezorientare: si la varsta asta, si in scoala romaneasca asa cum se face ea, mai bine zis cum nu se face... Tot timpul am senzatia de frustrare, copilul vine la scoala sa invete, cand incolo se dez-vata. Asta e o mare problema! Si cand tu o simti, ce poate fi? O frustrare teribila... Da! Scoala dezvata azi...

M-am intalnit saptamana trecuta cu o eleva de-a mea, care a plecat in Anglia. A plecat pentru ca e si la moda, pentru ca se invata acolo, credea ea, pentru ca a vrut altceva... din multe motive, aproape numai personale. Am intrebat-o: spune-mi si mie, care-i filosofia scolii in Anglia? (Ea acuma este in clasa a XII-a, cum ar fi la noi.) Mi-a raspuns: „Filosofia scolii, in scoala de stat, din Anglia, este asta: elevul sa faca, daca se poate, cat mai putin. Sa nu fie deranjat!”.

Rep.: Minimalism.

C. M.: E un minimalism, cum sa spun eu... Daca ar fi un minimalism filosofic, ai zice, dar e un minimalism al pragmatismului acela prost. Prost. Da! „Cat mai putin”. Daca asta-i moda... sa fim si noi la moda!

Rep.: Sa speram ca e doar o moda... sau e ceva mai grav?

C. M.: Da, toate sunt mode. Aici il iubesc pe Popper. Toate sunt mode. Pentru ca... suntem cu mentalitatea asta de provinciali, traim din mode. Romania e provinciala, noi suntem provinciali, eu sunt provinciala... Eu am trei provincii in mine: cel al Sibiului, ca formatie, e un provincialism sanatos, minunat, traiesc din el... Astazi numai de acolo traiesc. Acolo, in Sibiul copilariei, ma intorc tot timpul. Si in banal, si in esential, si in tot. Doi: ca profesor al scolilor de cartier din Bucuresti, unde am invatat sa fiu profesor. Al treilea, este cel actual, din profunzimea de acum, care le uneste pe astea; eu nu mai sunt acasa. Nici aici, nici la Sibiu, niciunde. Stii? E foarte greu sa fii provincial... Dar toti suntem provinciali. Daca nu, provincialisti!

Rep.: Imi amintesc de Emil Cioran, „dezradacinatul metafizic”. Asa spunea si el...

C. M.: Nu indraznesc sa-i spun „dezradacinatul metafizic”, m-as impauna, dar sa stii ca si el e de acolo ... Simtea la fel. Cioran era rasinarean, a murit rasinarean... Ce sa zic... Simtim, hai sa facem un termen... „sibieneste”? (rade). Sa ne „sibienim”, da...

Rep.: Atunci sa revenim la scoala, la biografie... Cum ati ajuns in Bucuresti, sau cand?

C. M.: Am ajuns in Bucuresti prin ’70. Sporadic. M-am stabilit in ’73. Pana atunci, am fost in Sibiu. Acolo am avut si mai am familia... Am facut o scoala foarte riguroasa aici. Am crescut intr-o mentalitate germanica. Imi amintesc ca toata strada aceea de copii, care ne intalneam rar pe strada, eram copii batuti. Si pedepsiti. Bataia aceea „educativa”, pedagogica, era un mod de a fi. Un mod de a educa. Atunci il uram, il detestam. Acum privesc cu mult mai multa ingaduinta. Pentru ca nu mai am trairile alea de copil... Am facut Liceul „Gheorghe Lazar”. Ce mandra eram ca aveam matricola aceea pe care scria: L.G.L. Dumnezeule! Eram cineva! Bun, si am venit aici... sa dau la Drept. Si-am picat de sapte ori la admitere.

Rep.: La Drept.

C. M.: La Drept. Nu puteam sa asimilez istoria, pe de rost.

Rep.: Eu cred ca e altceva: nu acesta era destinul d-voastra! 

C. M.: Da... Si intr-o disperare, din aceea „metafizica”, am zis: sa schimb eu Istoria (ma cunosteau ca pe-un cal breaz... ultima oara am picat la trei sutimi, ca si cum eu, cu trei sutimi, stiam „mai putin cu trei sutimi” decat ala care era deasupra liniei cu trei sutimi mai mult decat mine... si, atentie, eram la trei sutimi diferenta de la mijlocul listei... spre „in jos”), si am schimbat Istoria cu Psihologia, am intrat la Filosofie, fara nici un fel de constientizare a „predispozitiei” mele de a face filosofie... Imi suna bine, nu poti sa zici ca atunci nu erau „fite”, si ca nu aveam eu „fite” in cap, Dumnezeule, eram plina de „fite”! Am fost de o „prostie” uluitoare. Si acum ma... Acum sunt mai ingaduitoare cu mine, inainte nu imi era rusine. Am crezut eu ca intrand la Filosofie, numai sa spun ca sunt la Filosofie si o sa-mi cada lumea asa, la picioare... intr-o admiratie din aceea, muta... Am intrat la facultate tarziu. Sapte admiteri au insemnat ani, da? Am facut, zic eu, o facultate extraordinar de serioasa. Atunci, in vremurile acelea! Pentru ca am avut profesori formidabili! Douasprezece ore de biblioteca... Opt ore, netrimis de nimeni...

Rep.: Numiti-i.  

C. M.: Sa-i numesc: Florica Neagoe, la istoria filosofiei... Intr-un an de patruzeci de studenti, treceau in anul doi, atentie, doisprezece de exemplu, da! Bieltz la logica... era tanar, ii placea logica, l-ai prins, da?

Rep.: Da...

C. M.: In anul doi, Flonta... ma ascundeam de el (cum ma ascundeam si de Enescu, la logica, in anul trei) pe dupa stalpii aceia extraordinari, ca noi am facut in localul Facultatii de Drept. In anul doi Flonta, ... Ianosi, ce om delicat si elegant...! Ce cursuri frumoase! Vladutescu, istoria filosofiei grecesti, ce sa-ti spun?! Ce cursuri am facut... in plin comunism! Acum, desigur, s-au diversificat altfel, s-au resemnificat ideile. Au reusit sa-i dea statutul de Facultate de Filosofie, ceea ce e important... Sigur, am facut si curs de Socialism stiintific, de Materialism dialectic...  Dar despre cursul de sesemede ai auzit? Stii ce-i asta?!

Rep.: Nu!

C. M.: Societate Socialista Multilateral Dezvoltata! Ce imbecilitate! Profesorul Bellu (cu doi „l”, atentie, il chema „Bellu”!), cred ca si lui ii era rusine ca... venea si preda cursul... Un „poltron”, asa mi s-a parut, dar asta era si cursul, ce sa vrei?... Am admiratie pentru ei, ii respect pentru ca au fost profesorii mei. Si ca m-au format. Atunci n-am auzit de „pile”, nu existau interventii. Nu exista prezumtia copiatului… Nota pe care o luai, erai tu. Asta era masura ta. Si pentru nota aia munceai, da? Intram dimineata, „valuri” in facultate, pentru noi facultatea era „job”-ul nostru, (ca si liceul), toata lumea iesea din camine, valuri. Ce ani frumosi! La „Ciresica” mai mergeam, si la biblioteca. Intre biblioteca si „Ciresica” am facut Facultatea de Filosofie (rade). Da. Imi pare rau, la „Ciresica” am auzit ca merge si Basescu (?!), dar nu e „Ciresica” lui Basescu! Da...

Rep.: Cum ati ajuns profesor in „Spiru”? Sau, pana sa ajungeti in „Spiru”...

C. M.: Cand am terminat, nenorocire: s-a desfiintat Facultatea de Filosofie si s-a „comasat” cu Istoria. O tragedie. Si mai mare tragedie, cataclism: au desfiintat si Psihologia si Sociologia. Erau prea „interesante”, ca sa punem ghilimele, si „periculoase”... Repartitia in Gorj! Bumbesti-Sadu. Dumnezeule, nici nu stiu cum arata! Ei, atunci am intrat in viata „pilelor” si a relatiilor, si am reusit sa iau Negatia. Exista neoficial Institutia Negatiei! Nu m-am prezentat la post. Negandind nici o secunda ce ma asteapta. Si orice m-ar fi asteptat, tot as fi facut-o. Mama mea suferea insa teribil ca n-am luat postul in Agnita, dar nu ma vedeam inapoi. Pentru ca atunci Sibiul, pentru mine, traia intr-o alta lume... in forma aceea de provincialism. Dupa ce ai facut cursuri cu Flonta si cu Ianosi, unde sa te intorci, ce sa faci? Ramai „vaccinat”. Si am inceput... am intrat in statutul de „sluga deplina”. Pentru ca trebuia sa fiu suplinitor. N-am scapat... Dar, foarte interesant, uite imi amintesc acum, eu am detestat initialmente invatamantul. Aprioric. A fost presupozitia mea: nu invatamant! Din anul trei de facultate, am colaborat la Radiodifuziunea Romana. Colaborator extern permanent. Evident, la cel mai semnificativ, „esential”, departament: politico-ideologic si cultural educativ. Parca asa se numea… Seful meu, colonelul Costea. Ion Costea. Intr-o zi, s-a suparat... m-a pedepsit. Mi-a spus, la un moment dat, asa: aici nu mai vii decat „daca...”. „Pai ce, sunt eu prost sa te tin aici?”. Mi-a tras o injuratura si mi-a spus: ori accepti propunerea mea, ori pleci. Si-am plecat. De atunci, nu am mai trecut pe strada Transilvaniei. Nici acum. A murit pentru mine. Dar mi-a placut in Radio. Faceam reportaje, faceam interviuri, eram „cineva”... Dar si-atunci: ce smintire! Plina de importanta. Cine era ca mine, cu un magnetofon din acela, un UHER sau o TESLA, de 18 kg?! Da. Prostia e un stadiu necesar...

Rep.: Pai, eu zic ca ne inteleptim pe parcurs.

C. M.: Fugi de-aici... Daca n-ar avea Dumnezeu grija de noi sa ne inteleptim, iti spun eu, sigur, noi n-am putea singuri. Noi suntem niste... cum sa zic?... „fiinte”... cu o constiinta care se reduce la „plinatatea de sine”. Si iti spun asta amintindu-mi de cum eram. Bine mi-a facut Costea ca m-a gonit de-acolo si m-am intors in invatamant! „Suplinirile”. Ei... am in spate vreo treisprezece scoli, pana in ’89. Iti dai seama, treisprezece scoli?! Linistea era intre octombrie si februarie. Pana in octombrie nu, pentru ca ori n-ai primit post, ori ca nu-ti ieseai din inertia suferintei, a neputintei; din martie incepea grija. Se trezea inertia spaimei din hibernare, te punea la treaba. Dosarul. Punctaj: grade, membru de partid (eu am fost abia in ’88 asimilata in PCR!). Am prins scoli din Mihai Bravu pana-n Ferentari, din Ferentari in Panduri, din Panduri in B-dul Constructorilor, din B-dul Constructorilor spre Damaroaia incolo, din Titan in Republica, Liceul 19, in Giurgiului, uite-asa am „maturat” Bucurestiul. Am avut si zile cu trei scoli in orar!. Intr-o zi! Da... A fost o... nu incercare, a fost o perioada... grea. Nu sesizam acest lucru. Tineretea... asta-i avantajul tineretii: nu sesizezi nici greutatile, nici consecintele lor, nici nu le pregatesti, nici nu esti pregatit, mergi asa, inainte... (Va urma)

A consemnat:

Alexandru Valentin CRACIUN