3 RASPUNSURI PE LUNA

            Ca si in numarul precedent, voi incerca sa formulez raspunsurile impreuna cu d-l prof. Nicolae Pop, vechiul nostru colaborator, a carui competenta in domeniul istoriei si a carui experienta in domeniul didactic il recomanda cu prisosinta pentru temele abordate.

1. A inceput si anul scolar, a inceput si anul universitar. Cum apreciati starea generala a invatamantului din Romania dupa 20 de ani de reformare postcomunista?

Avem convingerea ca nu gresim daca afirmam ca in institutia in care trebuie sa se cladeasca premisele solide si sanatoase ale natiunii starea lucrurilor este dezastruoasa. Inca de la nasterea statului national roman modern si continuand cu perioada de dinaintea Marii Uniri si cu cea interbelica, Scoala a cunoscut o evolutie ascendenta, integrandu-se perfect in fenomenul cultural european si servind cu daruire interesele nationale fundamentale, drept care s-a bucurat de atentia si preocuparea permanenta a oamenilor politici ai vremii. La toate nivelurile si ciclurile de scolarizare, invatamantul romanesc, cu toate inerentele dificultati, era deservit de dascali devotati, adevarati apostoli ai neamului fiind invatatorii, mai ales cei din lumea satelor, din care s-au ridicat intregi contingente de elite romanesti.

            Ciclul secundar era deservit de un corp profesoral de elita, al carui nivel de pregatire putea rivaliza oricand cu cel al profesorilor universitari. Acestia au fost cei care au modelat caracterele invataceilor intru devenirea lor ca personalitati de nadejde ale lumii romanesti.

            Cat priveste universitatile romanesti din perioada interbelica, dar si din anii care au precedat aceasta perioada, acestea nu erau cu nimic mai prejos de cele din Europa occidentala, atat in privinta calitatii umane si nivelului de pregatire al studentilor, cat si a competentei si rigorii stiintifice si academice a corpului profesoral. Valori recunoscute pe plan mondial, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu si multi altii, sunt produse ale scolii superioare romanesti din perioada de dupa Marea Unire. In acest context al formarii autenticelor valori elitare, aspectul moral al atmosferei din scoala romaneasca nu poate fi trecut cu vederea. Nimanui si niciodata nu i-ar fi putut trece prin minte ca-n scoala romaneasca o diploma sau un titlu academic s-ar fi putut dobandi prin mijloace pecuniar-comerciale. Ar fi un lucru de o absurditate absoluta sa ne imaginam ca personalitati ca Titu Maiorescu, Vasile Parvan, Nicolae Iorga, Emil Racovita, ca si intreaga pleiada de universitari contemporani lor, ar fi putut acorda diplome si titluri universitare altfel decat pe temeiurile meritelor autentice.

            Acest magnific edificiu, aureolat de sacralitatea muncii de educare si instruire a celor carora le apartine mereu viitorul, s-a prabusit o data cu instaurarea regimului comunist. “Politica a fost cea care a decimat profesorii valorosi si a lipsit intregi generatii de romani de nenumarati mentori autentici. Unii au murit in puscariile comuniste si la Canal, altii au fost impinsi in Exil, altii au fost izgoniti din scoli si trimisi la saiba, de teama ca ar putea contamina cu moralitate si decenta o generatie programata sa traiasca in genunchi”, afirma d-l Dan Cristian Turturica, directorul cotidianului Romania libera, una dintre putinele publicatii ale presei centrale actuale in care spiritul de obiectivitate nu a fost inlocuit in totalitate de propaganda si mercantilism.

            Urmarile deturnarii menirii Scolii si a demolarii statutului slujitorilor catedrei de la toate nivelurile de invatamant s-au materializat in aparitia unei pseudo-intelectualitati sfertodocte sau in ascensiunea publica a unor semianalfabeti ca Marian Vanghelie sau Gigi Becali. Starea de anormalitate se face vizibila la toate nivelurile Scolii romanesti, de gradinita pana la universitate, dar atinge nivelul cel mai ingrijorator in cazul ciclului universitar, unde, intr-un procent mai mult decat ingrijorator, faptele arata ca singura preocupare a pretendentilor la titluri universitare este obtinerea “diplomei” prin orice mijloace, dintre care cel mai frecvent este cumpararea acestora ca o marfa de contrabanda. Sa mai mentionam ca este vizibila lipsa de consistenta a “pregatirii universitare” si legatura ei cu proliferarea universitatilor din lumea semi-urbana si pana la “fenomenul” Universitatii Spiru Haret, cu filiale transcontinentale.

            Tentativele de a pune capat starii dramatice cu care se confrunta invatamantul romanesc au esuat lamentabil. La initiativa presedintelui tarii, s-a incercat fundamentarea unui “pact national pentru educatie”, cu participarea factorilor politici responsabili din toate partidele, actiune care a esuat si ea, nepasind stadiul de (buna)intentie. O soarta asemanatoare a avut si “proiectul Miclea” pentru reformarea in profunzime a invatamantului romanesc, proiect sprijinit de asemenea de catre presedinte. O garantie a calitatii acestui proiect ar putea fi reprezentata prin gestul profesorului Mircea Miclea, care n-a ezitat sa demisioneze din functia de ministru al Educatiei din considerente de ordin moral, refuzand sa fie complice la degradarea Scolii alaturi de cei care si-au facut, mai ales din invatamantul superior, o platforma de “afirmare politica”. Din pacate, intrand pe mana actualului ministru al Invatamantului, Ecaterina Andronescu, relicva a convingerilor comuniste despre menirea scolii, alaturi de o mare parte a actualei clase politice,  a fost mutilata pana la nerecunoastere si noua lege a educatiei, menita a fi pusa in aplicare prin asumare guvernamentala.

            Asadar, viitorul Scolii romanesti, preconizata si mult clamata “reforma”, ramane un act derizoriu, caruia i se potriveste formula caragialesca: “Sa reformam, dar sa nu schimbam nimic!”.

2. Elitele intelectuale, tot mai dezamagite, il parasesc treptat pe presedintele Traian Basescu. Ultimul care si-a exprimat public dezamagirea a fost scriitorul Mircea Cartarescu. Cum comentati aceasta tendinta, in perspectiva apropiatelor alegeri?

Se obisnuieste ca pe seama unor personalitati ilustre sa fie puse anumite afirmatii si intamplari care sa le caracterizeze mentalitatea si comportamentul, si care le sporesc notorietatea. Asa, de pilda, pe seama lui Immanuel Kant, solitarul filosof de la Königsberg, urmatoarea anecdota este relevanta. La pensiunea la care obisnuia sa ia masa de pranz se intampla ca in acelasi timp, la o masa invecinata, sa serveasca pranzul si patru ofiteri de la regimentul de cavalerie din capitala Prusiei Orientale. Proprietarul pensiunii a observat cu surprindere si uimire ca, de fiecare data cand se aseza sa pranzeasca, filosoful scotea din punga in care-si tinea banii un gulden, pe care-l aseza pe coltul mesei si pe care, la plecare, il punea la loc in punga. Proprietarul pensiunii, surprins si intrigat de regularitatea acestui gest, si-a luat indrazneala si l-a intrebat pe ilustrul sau client de ce procedeaza asa. Raspunsul filosofului a sunat astfel: “Mi-am propus ca, in ziua in care mesenii de alaturi nu vor mai discuta despre cai, caini si femei, sa daruiesc guldenul ospatarului care ne serveste. Pana acum nu mi s-a ivit insa acest prilej”. Intamplarilor de acest gen li se potriveste lozinca: Se non e vero, e ben trovato, utilizata indeobste pentru a caracteriza anumite atitudini si comportamente caracteristice unor persoane cu oarecare importanta in viata publica.

            Anecdota pusa pe seama filosofului german, precum si locutiunea datorata lui Giordano Bruno, care ne indreptatesc sa le folosim in situatii similare, dau seama de frecventa si regularitatea obstinata cu care, in presa scrisa si audio-vizuala, se manifesta cotidian atacurile la adresa presedintelui Traian Basescu, caruia i se pune in sarcina tot ce ce se intampla nedorit si daunator in anii de dupa actul de condamnare oficiala (18 dec. 2006) a regimului comunist in plenul Parlamentului. Cum intrebarea ni se pare usor tendentioasa si inscrisa in regimul atitudinilor de condamnare apriorica a tuturor actiunilor si initiativelor prezidentiale, ne propunem sa abordam cu toata seriozitatea atacurile sistematice ale acelei parti a presei scrise si audio-vizuale care eludeaza chestiunile grave si de esenta ale lumii romanesti ramase in captivitatea mostenirii comuniste, pentru a se consacra, cu toate fortele si mijloacele, campaniei antibasesciene.

            In anii regimului comunist, acele glasuri sau condeie care se abateau de la “linia partidului” erau repede si radical reduse la tacere, uneori chiar prin eliminare fizica. Dupa evenimentele din decembrie 1989 si instaurarea “democratiei originale”, acelasi scop al reprimarii opozitiei politice a dus la gasirea si aplicarea altor cai si metode. Cu luciditatea cunoasterii si intelegerii esentei regimurilor postdecembriste, Aleksandr Soljenitin le caracterizeaza convingator in urmatoarea succinta formulare: “Sistemul care ne guverneaza este alianta fostei nomenclaturi cu rechinii finantelor, cu falsii democrati si cu fosta Securitate. Eu nu pot sa denumesc acest abominabil hibrid, fara precedent in istorie, ca democratie”.

            In studiul sau intitulat “Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, sociologul Dimitrie Gusti caracterizeaza disputa dintre partidele politice in vederea dobandirii puterii in urmatorii termeni: “Lupta dintre partide are caracterul unui adevarat razboi, deoarece, ca si in razboi, avem vointe adverse in conflict (partidele ce stau fata in fata), avem de-a face cu conducatori si condusi, cu mobilizarea fortelor si, cand se da lupta, cu o strategie si tactica deosebita, cu invingatori si invinsi, avem de a face, in sfarsit, cu disciplina de partid, asemanatoare intocmai cu disciplina militara si care are toate virtutile si viciile ei”. Modul de intelegere al razboiului dintre partidele politice pentru dobandirea puterii de a guverna este fundamental diferit intr-o democratie autentica fata de fata de pseudo-democratiile de tipul celei “originale”. In timp ce in democratiile adevarate lupta dintre partidele politice se poarta pe taramul principiilor doctrinare, al ideilor si programelor de guvernare, scopul urmarit fiind dobandirea puterii de a guverna pentru realizarea binelui public pe temeiul viziunilor proprii, in “democratiile originale” actul detinerii fraielor mecanismelor de exercitare a puterii este acela al propriei capatuieli, al rafuielii cu adversarii, controlul cat mai deplin al tuturor domeniilor societatii, pentru ramanerea sine die la conducere.

            Privita prin prisma intensitatii si a duratei in timp, sustinuta campanie anti-Basescu tinde sa dobandeasca anumite componente psihopatologice din sfera obsesiilor si a ideilor fixe, daca nu chiar a manifestarilor schizo-paranoide. Se pare ca acest adevarat sindrom psihopatologic este molipsitor. De la cei care-si doresc inlaturarea de la Cotroceni a presedintelui Traian Basescu prin orice mijloace si cu orice pret, spre a-i lua locul, “betesugul” ii contamineaza cu si mai mare intensitate pe cei ce militeaza pentru ignobila cauza. A include insa in aceasta hora a isteriei antibasesciene si elitele intelectuale romanesti autentice este o aberatie, un non-sens care afecteaza insasi calitatea de elita intelectuala. Pentru a sublinia aceasta nefireasca posibilitate de asociere (sau disociere) a elitelor culturale cu o anumita personalitate politica, oricare ar fi ea, trebuie sa constatam ca acest fapt constituie o primejdie de negare a calitatii de “elita intelectuala”. Prin urmare, pentru a argumenta aceasta idee, definirea termenilor de “intelectual” si “elita” se impune cu necesitate.

            Calitatea de intelectual este definita de DEX in urmatorii termeni: “Persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza in domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.”. Acelasi concept in Enciclopedia Larousse este definit astfel: “Persoana a carei profesie comporta o activitate fundamental spirituala (diferita de una manuala) sau care are o preferinta afirmata pentru activitatile spiritului”. Celalalt termen al sintagmei “elita intelectuala”, adica “elita”, are urmatorul inteles conform DEX: “(In societatea cu clase antagoniste) Parte a societatii ai carei membri, avand o pozitie avantajoasa, se considera superiori maselor” sau “Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales”; “De elita = ales, deosebit, distins”. Enciclopedia Larousse defineste elita astfel: “Mic grup considerat ca fiind de cea mai buna calitate, cel mai bun, cel mai distins”.

            Din definitiile citate mai sus trebuie sa remarcam faptul ca o componenta morala pentru acestea este total absenta. O dovada convingatoare in acest sens este lungul sir de nume prestigioase din toate domeniile de activitate mentionate de Virgil Ierunca in amplul pomelnic intitulat Antologia rusinii, lucrare reeditata recent de Editura Humanitas si din care rezulta ca “elitele intelectuale” romanesti, in marea lor majoritate, s-au raliat regimului comunist. Explicatia acestei veritabile tradari – nu numai a menirii lor profesionale, ci si a destinului natiunii – consta in aceea ca “pe de o parte, erau constienti de rigorile inerente adoptarii chiar si numai a unei atitudini rezervate fata de ideologia marxista, cat si de posibilitatea de a-si pierde pozitiile privilegiate detinute si avantajele aferente acestora, pe de alta parte”.

            Cat priveste actuala elita cultural-intelectuala romaneasca, trebuie sa facem cuvenita disociere intre cei proveniti din regimul comunist, si avand mari “merite” in slujba acestuia, si noua intelectualitate postdecembrista, asupra careia nu se mai exercita nici o coercitie in vederea adoptarii vreunei orientari politice. Intrebarea, prin modul in care este formulata, ne sugereaza ca aceasta a doua categorie a elitei intelectuale, disociindu-se de Traian Basescu, ar putea sa se alature sustinatorilor celorlalti contracandidati la viitoarele alegeri prezidentiale. In acest mod, randurile politicienilor precum Marian Vanghelie, Ion Iliescu, Adrian Nastase, Adrian Paunescu, Bogdan Olteanu, Ludovic Orban, Calin Popescu Tariceanu etc. ar fi substantial consolidate cu noi adepti si sustinatori pentru Mircea Geoana, Crin Antonescu sau Sorin Oprescu, in vederea detronarii din jiltul de la Cotroceni a “tiranicului” Traian Basescu, si asta cu sprijinul decisiv si dezinteresat al “elitelor intelectuale” ale natiunii romane din anul de gratie 2009.

            Pasiunea pentru manipulare din mass-media in compania de denigrare a presedintelui Basescu frizeaza adesea ridicolul, asa cum s-a intamplat de curand la postul Realitatea TV, ai carui simbriasi ai lui Sorin Ovidiu Vantu s-au remarcat in mod deosebit prin zelul cu care alcatuiau un veritabil inventar al “elitelor culturale” care s-ar fi pronuntat si ar fi adoptat cu fermitate pozitii antibaseciene. In lista “anti” au fost inclusi si ziaristul Cristian Tudor Popescu si filosoful Andrei Plesu, cel dintai intervenind prompt telefonic si dezicandu-se de o asemenea apartenenta. Cat priveste includerea lui Andrei Plesu in echipa “contra”, drept argument este folosita urmatoarea afirmatie facuta de catre acesta: “Dintre adversarii lui Traian Basescu, cel mai redutabil este el insusi”. Numai ca observatorii cat de cat cinstiti si atenti ai scenei politice romanesti isi amintesc ca aceeasi apreciere este o idee care apartine presedintelui insusi. Talmacirea afirmatiei atribuite d-lui Andrei Plesu a fost facuta deunazi de catre istoricul Alex Mihai Stoenescu la unul dintre posturile de televiziune angajate in campania furibunda anti-Basescu. Explicatia insuccesului lui Traian Basescu in lupta sa cu “sistemul ticalosit” consta in faptul de a nu fi tinut seama ca sansele sale de reusita se diminueaza considerabil daca angajarea “fortelor si efectivelor combatante” este facuta simultan pe mai multe fronturi. O stare de fapt care nu justifica in nici un fel si nici nu obliga la abandonarea luptei contra acestui “sistem ticalosit”, indiferent cine sint conducatorul si sustinatorii lui, si nici nu indeamna la inregimentarea in randurile partizanilor “democratiei originale”, fapt care ar echivala cu o intoarcere la vremurile de glorie si atotputernicie ale criptocomunismului pesedist.

3. Ati fost ofiter pe frontul de rasarit si ati facut prizonierat in lagarele rusesti. Ce s-a intamplat cu armata romana la Cotul Donului si care au fost urmarile? (Monahul Valerian)

            Multor locuri celebre de pe harta batranei Europe, pe langa determinarea lor geografica, li se mai adauga semnificatia lor istorica, prin aceea ca in anumite imprejurari bine determinate au fost scena unor evenimente cu urmari deosebite. Astfel, de pilda, marunta localitate Austerlitz din apropierea Vienei, de langa actuala granita slovaco-ceha, si-a dobandit o notorietate deosebita pentru ca in apropiere de ea, la 2 decembrie 1805, a avut loc batalia in care ostile lui Napoleon I au obtinut o victorie zdrobitoare impotriva armatelor ruso-austriece. Tot asa, micile localitati romanesti din zona Vrancei, Marasti, Marasesti si Oituz, au dobandit valoare de simbol pentru eroismul de care a dat dovada armata romana in primul razboi mondial.

            Cat priveste sintagma “Cotul Donului”, trebuie retinuta mai intai semnificatia ei geografica. Cu izvoarele in inima vechii Rusii, Donul curge cateva sute de kilometri pe directia nord-sud, pentru a se orienta apoi spre est, si sud-est, pentru ca apoi, la aceeasi latitudine cu actualul Volgograd (fost Stalingrad, botezat la fundare Taritan), sa-si schimbe brusc directia cu mult peste 90° si sa sa indrepte spre varsare in Marea de Azov, in apropierea orasului Rostov pe Don. In acelasi timp, aceasta sintagma de “Cot al Donului” are o importanta deosebita pentru operatiunile militare ale Germaniei si ale aliatilor ei (romani, unguri si italieni) impotriva Uniunii Sovietice.

            Dupa esecul suferit de catre armatele germane in toamna si iarna 1941-42 in fata Moscovei, obiectivele strategice nemtesti din 1942 vor fi transferate pe directia sud-est, centrul de greutate al operatiunilor militare situandu-se de aceasta data in regiunea din nordul Caucazului si a cursurilor mijlocii-inferioare ale Donului si Volgai. In lucrarea sa intitulata Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei Sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944, generalul Platon Chirnoaga ne lamureste in privinta ratiunii schimbarii directiei si a centrului de greutate a ofensivei germane in sud-vestul Uniunii Sovietice: “In timp ce armata a II-a germano-romana distrugea armatele ruse din Crimeea, Hitler pregatea marea ofensiva a grupului de armate sud spre Caucaz. Prin aceasta ofensiva el urmarea sa ajunga pe Volga, ca sa interzica transporturile ruse pe acest mare fluviu, dar mai ales sa cucereasca regiunea din sudul Caucazului. El socotea ca, pentru continuarea razboiului, cantitatea de produse petroliere din Romania nu era suficienta; in plus, punand stapanire pe aceasta foarte bogata regiune petrolifera rusa, slabea mult posibilitatea industriala ale Rusiei si capacitatea de aprovizionare a marilor unitati blindate”.

            Iata ce spune si istoricul Florin Constantiniu in sinteza sa lamuritoare din O istorie sincera a poporului roman:

            “Situatia trupelor romanesti, indeosebi a celor din Cotul Donului, era deosebit de precara. In Cotul Donului, Armata Rosie pastrase pe malul drept al fluviului trei capete de pod care constituiau o reala primejdie, dar a caror eliminare printr-un atac in forta romano-german nu a fost aprobata de Inaltul Comandament German. Generalul Platon Chirnoaga, analizand dispozitiile germane privind plasarea Armatei a III romane in Cotul Donului, constata ca ea «se gasea fara nici o rezerva, pe un front cel putin de doua ori mai intins decat ar fi putut sa faca fata cu cele opt divizii si cu trei capete de pod, a caror prezenta insemna un permanent pericol». Repetatele avertismente ale Inaltului Comandament Roman asupra situatiei primejdioase in care se afla Armata a III-a romana au ramas fara rezultat. [...] Cu o armata care, desi dispune de numeroase indicii ca inamicul pregateste o ofensiva, nu are nici macar mijlocul pentru o contra-pregatire de artilerie, catastrofa din Cotul Donului era iminenta. [...] Inaltul Comandament Sovietic si-a dat seama ca sectoarele romane din Cotul Donului si Stepa Calmuca (unde situatia era similara) reprezentau zone vulnerabile in dispozitivul german si le-a lovit de la inceputul ofensivei”. In atari conditii, deznodamantul nu putea fi altul decat cel a unui dezastru militar pentru armata romana, care in “Batalia Stalingradului” a suferit un esec rasunator, materializat in pierderi umane imense, reprezentate prin uriasa cifra de 158.584 de militari morti sau cazuti prizonieri!

            Daca peste mormintele ostasilor romani cazuti eroic in bataliile de la Cotul Donului si Stalingrad, morminte – mai degraba gropi comune – fara cruci la capatai, s-a asternut uitarea si le-au napadit balariile, destinul celor peste 100.000 de ostasi cazuti in captivitatea sovietica constituie o pagina tragica, cu consecinte demne de luat in seama pentru ulterioara desfasurare a evenimentelor in istoria Romaniei, din cel de-al doilea razboi mondial si de dupa acesta. In remarcabila sa lucrare intitulata Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica, Radu Marculescu, la momentul caderii in prizonierat sublocotenent de rezerva, apoi supravietuitor al captivitatii in Uniunea Sovietica, ne descrie sugestiv primele episoade ale acestei cumplite tragedii: “In sfarsit, cand aproape incetasem sa mai credem ca ar exista o tinta a calatoriei noastre («gara», fabuloasa gara) si incepeam sa ne inchipuim ca scopul acestui mars halucinant nu era altul decat sa acoperim sleaurile stepei cu ciolanele noastre, si ca el, marsul, nu se va sfarsi decat atunci cand ultimul dintre noi se va lasa pe bratele voluptoase ale mortii prin inghet ori isi va oferi fruntea glontului acelui Thanatos in suba siberiana de la sfarsitul coloanei; ei bine, atunci se produse minunea: la cateva sute de metri in fata noastra aparu deodata, de dupa colina, incredibila ca fata morgana, gara, tinta finala a ultimelor sfortari pe care le mai puteau da din ele trupurile noastre inghetate de ger, topite de foame si istovite de oboseala”.

            Desi semnatara a Conventiilor de la Haga si Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi (conform carora soldatii si gradele inferioare puteau fi folositi la diferite munci, cu exceptia celor legate de industria de razboi, iar statutul ofiterilor neprevazand doar lipsirea lor de libertate), pana in primavara lui 1943 lagarele sovietice de prizonieri au fost locuri de exterminare in care, prin infometare, frig si lipsire de orice fel de ingrijire medicala, si-au pierdut viata mii de prizonieri. In urma unui ordin expres al lui Stalin, soarta captivilor s-a imbunatatit brusc. Aceasta masura nu a fost adoptata insa din ratiuni de ordin umanitar, ci ca o manevra cu scopul de a face din prizonierii de razboi un cal troian, transformati in adepti ai ideologiei marxiste si apoi in propagandisti ai acestei ideologii, dupa eliberarea din captivitate, in tarile lor de origine, care dupa razboi vor intra in spatiul de dominatie sovietica. Astfel, au fost infiintate in toate comunitatile nationale de prizonieri de razboi grupuri de adepti ai ideologiei comuniste, camuflate sub denumirea inselatoare de “formatiuni antifasciste”. Aceasta campanie s-a indreptat si s-a exercitat cu insistenta asupra masei prizonierilor romani si s-a ajuns pana acolo incat au fost constituite divizii de “voluntari”  care sa participe alaturi de Armata Rosie la razboiul contra Germaniei si, ulterior, la comunizarea tarii lor de origine. Asa a luat nastere mai intai, in 1943, Divizia “Tudor Vladimirescu”, componenta a Armatei sovietice, sub comanda colonelului sperjur si tradator de tara Nicolae Cambrea. Ulterior a fost infiintata o a doua mare unitate, Divizia “Horia, Closca si Crisan”, sub comanda generalului Mihail Lascar, al carui loctiitor la comanda si politruc a fost cominternistul evreu Valter Roman (fiul lui Ernst Neulander), tatal actualului politician liberal Petre Roman.

            Dupa terminarea razboiului, aceste doua mari unitati formate pe teritoriul Rusiei Sovietice, la initiativa conducatorilor statului bolsevic si cu complicitatea tradatoare a unor straini de interesele Neamului si Tarii Romanesti, au constituit nucleul armatei Romaniei comunizate dupa model bolsevic

Gabriel CONSTANTINESCU