MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL
UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (1)
Incepand din acest numar, vom publica in serial unul dintre capitolele
interesantei lucrari de doctorat a doamnei Denis-Steliana Bradescu inchinata
operei lui Ioan Slavici lecturate din perspectiva crestina. Este una
dintre putinele realizari notabile de critica literara crestina din peisajul
culturii noastre actuale (istoria si critica literara raminind, din pacate, una
dintre ariile cele mai descrestinate ale culturii romanesti). Sa speram ca
astfel de intreprinderi se vor inmulti si vor ajuta „litera” sa se reinalte
spre „duh”. (R. C.)
Partea I
Cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata dragostea mamei
„- Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti cum va trage inima, si Dumnezeu sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatilor sale”.
Acestea sunt primele vorbe ale batranei adresate ginerelui sau cu care se deschide nuvela Moara cu noroc. Cititorul retine mai ales prima fraza. Cea de-a doua e mai degraba trecuta sub tacere sau lasata in umbra celei dintai, desi ea e mai ampla si mai importanta prin structura mesajului transmis. Batrana nu e refractara la nou. Intuind parca decizia lui Ghita, ea isi da consimtamantul inca de la inceput in legatura cu hotararile ulterioare ale ginerelui sau, de orice natura ar fi fost acestea. Pentru a demonstra o data in plus increderea sa neconditionata in tanara familie, batrana binecuvanteaza din toata inima, de doua ori alegerea care transforma radical viata celor dragi. Nu face aceasta pentru ca ea crede in schimbarea in bine a situatiei lor, ci pentru ca intelege ca rostul ei de acum e acela de a le fi alaturi cu sfaturi, cu ganduri bune, dar mai ales cu conlucrarea sa: „Voi stiti, voi faceti, de mine sa nu ascultati”. Ea reprezinta insa cel putin experienta anilor si pe aceasta o comunica celui care era „capului familiei”, caci astfel il trateaza si il va trata pe Ghita pe tot parcursul nuvelei: „Mi-e greu sa-mi parasesc coliba in care mi-am petrecut viata si mi-am crescut copiii…”
Barbatul se pronunta scurt, apasat si ironic pentru renuntarea la aceasta „liniste a colibei” pe care o vede sinonima cu saracia: „Vorba scurta... sa ramanem aici, sa carpesc si mai departe cizmele oamenilor, care umbla toata ziua in opinci sau desculti…”
Nu e nimic prefacut in dialogul lor. Dovada e constituita de cea de-a doua replica a soacrei – la fel de asezata ca si cea dintai – care urmeaza raspunsului intepat al ginerelui: „Eu zic numai ce zic eu, va spun numai asa gandurile mele, iara voi faceti dupa gandul vostru, si stiti prea bine ca, daca voi sa duceti la moara, nici vorba nu poate fi ca eu sa raman aici ori sa ma duc in alta parte: daca va hotarati sa mergeti, ma duc si eu cu voi si ma duc cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca norocul copilului iesit in lume”.
Batrana revine de trei ori asupra ideii participarii ei totale, singura ei obiectie fiind asumarea responsabilitatii deciziei: doreste ca aceasta sa nu-i apartina. Replica pare de neinteles ca si aciditatea limbajului lui Ghita. Daca nu se poate vorbi de neintelegere intre cei doi atata timp cat batrana este clar cooperanta, atunci ce se ascunde dincolo de cuvinte?
Barbatul e fara doar si poate apasat de decizia deloc usoara de a parasi casa si satul care ii sunt atat de familiare. Defularea se justifica ca si teama omeneasca de a alege necunoscutul. Sunt cel putin trei riscuri pe care si le asuma Ghita: renuntarea la meseria sa care ii asigura existenta pentru o alta, parasirea satului pentru un loc necunoscut si abandonarea modului sau de viata modest, dar linistit pentru unul aventuros. Batrana, ca parte a familiei, se aliniaza, dar intelege sa raspunda atacului verbal cu observatia fina si usor muscatoare legata de pasarea responsabilitatii. Ghita, dupa cum era de asteptat, constientizeaza atitudinea femeii, pastreaza tonul ridicat al dialogului, si, dorind sa-si mentina autoritatea de cap al familiei, isi afirma hotararea definitiva: „Atunci sa nu mai pierdem vorba degeaba: ma duc sa vorbesc cu arendasul”.
Dubla binecuvantare a batranei din finalul discutiei purtate de cei doi – „In ceas bun sa fie zis si gand bun sa ne dea Dumnezeu in tot ceasul!” – intareste ideea participarii ei cu trup si suflet, si consensul. Soacra e una dintre acele femei-mame intelepte care stie sa aduca si sa mentina pacea in casa sa. Nu intamplator binecuvantarea de la inceput este la persoana a II- a plural, iar ultima la persoana I plural. Vaduva lasase demult, o data cu moartea sotului, fraiele in mainile ginerelui. Ea consfinteste o data in plus aceasta.
Familia se muta, asadar, la Moara cu noroc. De Sfantul Gheorghe si in „ceas bun” pare-se: „Dar binecuvantat era locul acesta mai ales de cand venisera carciumarul cel nou cu nevasta lui cea tanara si soacra cea batrana...”. Vorba populara: „Omul sfinteste locul” nu se aplica aici. Prezenta lui Ghita, mai precis a familiei sale luata in intregimea ei, aduce consacrarea locului deja binecuvantat prin prezenta celor cinci cruci ce stau inaintea morii: „... acolo in vale, intre pripor si locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci carciuma lui Ghita”.
Barbatul e bun carciumar si el stie sa faca atmosfera placuta la han. Toti trei fac asta si sporul casei se vede curand: „iar Ghita, Ana si Batrana nu il primeau pe drumet ca pe un strain venit din lume, ci ca pe un prieten asteptat de multa vreme la casa lor”. Astfel ca, asa cum moara a fost cu noroc, carciuma devine si ea purtatoare de noroc pentru familia lui Ghita si pentru oaspeti un „acasa”.
Totul da impresia de innoire, improspatare a locului! Iluzii pierdute... Singura care sesizeaza si de aceasta data „fisurile” este tot batrana. Un an mai tarziu ea va spune ca „nu-si aducea aminte sa fi petrecut vreodata in viata ei sfintele sarbatori altfel decat impreuna cu cei mai de aproape ai sai, afara de anul trecut, cand Pastile cazusera tocmai in timpul mutarii lor la Moara cu noroc, si parca nu erau Pasti, parca ii lipsea darul pentru tot anul daca mai petrecea si acum ca si anul trecut”. Mutarea la Moara cu noroc se facuse in toiul sarbatorii de Paste, intr-o zi neobisnuita pentru a fi petrecuta intr-un mod atat de impropriu. Aceasta este clar resimtita de batrana ca pastratoarea traditiei (in sensul unei relatii permanente cu sacrul) si reprezinta pentru ea sursa unei tulburari profunde si a unei nelinisti aducatoare de furtuna asupra familiei si a inceputului de drum.
Principala deosebire dintre cei doi aici apare, in modul antagonic in care ei se raporteaza la sacru. Batrana ramane singura care merge in fiecare duminica la biserica, „dar ea pleca intotdeuna cu inima grea, caci ea trebuia sa plece singura si sa-i lase pe dansii singuri la pustietatea aceea de carciuma”. Soacra e urmarita de ostilitatea spatiului, de conditia lor de „insulari”, victime supuse clar atacurilor din afara. Ea stie ceea ce Ghita doar intuieste: desi acum bine asezata, carciuma-casa a lui Ghita e inconjurata de „locuri rele” si oamenii stiu cine le primejduieste. Luncile intinse si padurile sunt pline de turme de porci, ingrijite de „un intreg neam de porcari, oameni care s-au trezit in padure la turma de grasuni, ai caror parinti, buni si strabuni, tot porcari au fost, oameni care au obiceiurile lor si limba lor pasareasca, pe care numai ei o inteleg”.
Pastorii sunt condusi de „samadaul”, omul instarit, dar mai ales aspru de care tremura toata lumea si care la randul sau slujeste unor domni de la oras, pazindu-le imensele turme de porci. Stapanul spatiului care inconjoara locul este un asemenea om pe numele sau Lica Samadaul, un „porcar insa dintre cei ce poarta camasa alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu codaristea de os impodobit cu flori taiate si ghintulete de aur”. El stapanea drumurile si spatiul din jurul locului, a carciumii lui Ghita. Din punctul sau de vedere, spatiul deschis nu poate fi obturat de spatiul inchis: „mie nu mi s-a pus inca om in cale fara ca sa mi-l curat din drum”, il avertizeaza Lica pe carciumar.
Evident „casa mea”, cum se exprima acum Ghita, asumandu-si locul (prin nume si individualizare), intra in conflict cu spatiul de „western” al lui Lica. Acesta confruntare de forte reprezinta fondul nuvelei care pastreaza „semnificatia ei ascunsa”*, dupa cum observa Mircea Zaciu. (Va urma)
Drd. Denis-Steliana BRADESCU
* Mircea Zaciu, „Modernul Slavici”, in Ca o imensa scena, Transilvania..., Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1996, p.121.