SAH LA REGE... (31)

            A doua zi dupa condamnarea lui Iuliu Maniu si decapitarea opozitiei democrate, care incercase sa se opuna procesului de comunizare a tarii, regele Mihai si regina-mama plecau la Londra, pentru a asista la casatoria principesei Elisabeta cu printul Phillip. Guvernul comunist condus de Petru Groza nu s-a opus vizitei, in speranta ca regele va folosi acest prilej pentru a nu se mai intoarce in tara, rezolvand astfel, fara complicatii, problema monarhiei – ultimul obstacol in calea transformarii Romaniei intr-un stat comunist.

            Imediat dupa sosirea in capitala Marii Britanii, suveranul a stabilit contacte cu cercurile politice anglo-americane, pentru a le informa asupra a ceea ce se petrecea in Romania aflata sub ocupatie sovietica. Cele mai complete informatii in legatura cu aceste contacte le avem din cuprinsul a doua rapoarte pe care ambasadorul Statelor Unite la Londra, diplomatul de cariera Douglas, le-a trimis superiorului sau de la Washington, subsecretarul de Stat Lovett. Aceste documente au fost descoperite de neobositul cercetator Nicolae Baciu in arhivele americane si reproduse – atat in original, cat si in traducere – in lucrarea sa Agonia Romaniei: 1944-1948. Cele doua documente pe care le rezumam mai jos sunt valoroase din doua puncte de vedere. Primul: guvernul american avea posibilitatea sa cunoasca ce se petrece in spatele Cortinei de Fier dintr-o sursa a carei credibilitate nu putea fi pusa la indoiala. Cel de al doilea: romanii aveau posibilitatea sa afle ca sperantele lor intr-o interventie americana, care sa-i salveze din ghearele comunismului, erau lipsite de orice temei.

            Ambele documente poarta mentiunea „top secret”, dar nu incape nici o indoiala ca la Kremlin continutul lor a fost aflat chiar inainte de a fi ajuns la Washington. Explicatia acestor scurgeri sistematice de informatii este astazi cunoscuta. In Marea Britanie, atat Foreign Office-ul (ministerul de Externe), cat si Serviciile secrete erau impanzite cu agenti comunisti. O situatie similara cu cea din Statele Unite, unde agentii de influenta sovietici erau activi nu numai in Departamentul de Stat si in Serviciile Secrete, dar chiar si in preajma presedintelui, la Casa Alba.

            Primul din cele doua rapoarte, in care ambasadorul Douglas relateaza intalnirea sa cu regele Mihai, datat 22 noiembrie 1947, incepe cu cuvintele: „La cererea Regelui Mihai, l- am intalnit ieri dupa-amiaza, pe el si pe Regina- Mama”. O situatie inedita pentru o intrevedere cu caracter politic intre reprezentantii a doua state. Prezenta reginei- mame alaturi de regele Romaniei sugereaza fara voie impresia ca la intalnirea cu ambasadorul american au precumpanit problemele familiei regale fata de problemele natiunii. Dar iata continutul raportului diplomatului american, remarcabil pentru sistematizarea informatiilor obtinute de la interlocutorii sai: „Comunistii au castigat controlul asupra celor mai importante posturi din guvern. Toti apropiatii Casei Regale, ca si profesorii independenti din universitati, au fost arestati. Dreptul de a dizolva parlamentul sau de a schimba guvernul i-a a fost luat regelui. In cazul ca se va intoarce in Romania, regelui i se va cere fie sa semneze decretele comuniste cu care nu este de acord, fie, ca alternativa, sa abdice. Semnarea decretelor el nu o va face, iar abdicarea inseamna moarte sau inchisoare in fundul Siberiei”.

            Raspunsurile ambasadorului ameriam au fost rezervate si prudente: „Eu i- am explicat ca el, si numai el singur, trebuie sa decida daca se va intoarce in tara sau va ramane in strainatate. Noi recunoastem serviciile pe care el le-a adus si avem indoieli daca in viitor el va mai putea aduce vreun seviciu tarii sale”. Dar partea cea mai importanta a raportului o constituie raspunsul oficialului american, exprimand pozitia guvernului sau, daca, in ipoteza ca nu se va mai intoarce in tara, regelui nu i se va permite sa lanseze o proclamatie catre poporul roman, de pe teritoriul Statelor Unite. Optiunea pentru Statele Unite ca resedinta a lansarii proclamatiei regale fiind motivata de faptul ca „el se indoieste ca britanicii ii vor permite sa faca o asemenea proclamatie in Anglia”. Raspunsul ambasadorului american a fost dezamagitor: „Noi credem ca, in cazul in care el decide sa nu se mai intoarca in Romania, sa faca publica proclamatia printr-o conferinta de presa sau prin alt mijloc, dar in Europa”.

            „Cea de-a doua intalnire a ambasadorului american la Londra cu suveranul Romaniei – ne spune in continuare Nicolae Baciu – nu aduce nimic nou. Nici pentru soarta Romaniei si nici pentru Regele Mihai. Raportul pe care diplomatul american il trimite superiorului sau de la Washington subliniaza inca o data, daca mai era nevoie, ingratitudinea americanilor fata de cel care, cu pretul sacrificarii propriului sau popor, le-a ajutat Aliatilor sa termine razboiul in Europa cu sase luni mai devreme”.

            Textele celor doua rapoarte ale ambasadorului american nu au nevoie de nici un comentariu. Ele exprima fara echivoc hotararea administratiei americane si a guvernului britanic de a respecta atat litera, cat si spiritul intelegerilor semnate cu Uniunea Sovietica privind „zonele de influenta” in care fusese impartita Europa. La aproape doi ani de la discursul tinut de Churchill, in prezenta lui Truman, la Fulton (5 martie 1946), aliatii nu au intreprins nici un pas hotarat pentru a pune capat Cortinei de Fier. Dimpotriva, prin intermediul ambasadorului Douglas si a ministrului de Externe britanic, regelui Mihai i s-a interzis sa pronunte o „proclamatie” privind situatia din Romania intr-una din capitalele celor doua Mari Puteri care se voiau a fi simboluri ale libertatii popoarelor, democratiei si drepturilor omului. In acest context, sa notam un fapt de o importanta capitala pentru viitorul Romaniei. Altfel ar fi sunat o „proclamatie regala” facuta in stare de libertate la Londra sau Washington, prin care erau denuntate crimele comunismului, decat rusinosul act de abdicare, semnat la Bucuresti, de regele Mihai, sub presiunea exercitata de guvernul comunist al lui Petru Groza.            

            Daca Londra si Washington i-au lasat regelui Mihai libertatea de decizie, daca sa se intoarca in tara sau sa ramana in Occident (cu conditia de a se abtine de la orice act politic in cele doua capitale), suveranul Romaniei a cerut si parerea lui Winston Churchill. "In capitala britanica – scrie istoricul Vlad Georgescu in Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre – Mihai a fost intr-adevar sfatuit de cei mai multi oameni politici americani si englezi sa nu se mai intoarca; doar Churchill a fost de parerea ca «oricare ar fi riscul, intoarce-te la datorie». In realitate, sfatul batranului reprezentant al «perfidului Albion» nu urmarea sa creeze un «erou» in spatiul carpato- dunarean, ci doar sa-l sacrifice pe nefericitul Mihai, la fel cum in octombrie 1944, la Moscova, sacrificase, in intelegere murdara cu Stalin, intreaga natiune romana. Stiind bine ce se va intampla cu regele Romaniei la intoarcerea in tara, cinicul politician englez a profitat de prilejul ce i se oferea pentru a adauga o piesa in plus la veridicitatea conceptului de «Cortina de Fier», pe care-l pusese in circulatie, nu atat din ingrijorare pentru soarta popoarelor din aceasta parte a lumii, cat pentru a proteja Imperiul britanic aflat in pragul dezagregarii".      

            In timp ce regele  Mihai, aflat in Anglia, incerca sa gaseasca un punct de sprijin in lumea libera, atat pentru viitorul sau, cat si pentru viitorul institutiei pe care o reprezenta, in tara Partidul Comunist pregatea abolirea monarhiei. La inceputul lunii noiembrie, printr-un vot de neincredere al Adunarii Deputatilor, „tovarasii de drum”, ministrii din gruparea Tatarescu, au fost siliti sa demisioneze din guvern. In locul lor au fost numiti comunisti „pur sange”. Ana Pauker devine ministru de Externe, Vasile Luca – ministru de Finante, iar Emil Badnaras preia controlul asupra Ministerului de Razboi. In ziua de 21 decembrie 1947, regele Mihai si regina-mama au revenit in tara. Doua zile mai tarziu, Emil Bodnaras efectueaza o masiva epurare in randurile corpului ofiteresc, scotand din activitate ofiterii considerati nesiguri. Totodata aduce in capitala Divizia „Tudor Vladimirescu”, ale carei cadre fusesera formate si instruite in Uniunea Sovietica.

            „La noua zile dupa revenirea in tara – scrie prof. Ghita Ionescu in documentata sa lucrare Comunismul in Romania, folosind ca sursa de informare cartea vicemaresalului de aviatie si scriitorului Arthur Gould Lee, Crown Against Sickle (Coroana contra secera si ciocanul) – Groza si Gheorghiu-Dej i-au cerut monarhului sa se intoarca la locuinta sa de la Bucuresti pentru unele chestiuni urgente. Regele a sosit in capitala la 30 decembrie si i-a primit pe cei doi in audienta, in prezenta Reginei-Mame. Ei i-au cerut sa abdice. Groza, cu obisnuita lui vulgaritate, i-a infatisat acest lucru ca pe o afacere convenabila, pe care el, un intermediar onest, o inlesnea. Dej a evocat cu fanatism viitorul poporului roman si a mai marturisit ca Regele avea o «influenta tulburatoare» si ca atata vreme cat va ramane in Romania vor fi intotdeauna necazuri. Dej a reamintit dovezi din procesul Maniu, care puteau fi utilizate ca sa se creeze impresia ca Regele complota cu americanii si englezii. Ambii i-au prezentat un document de abdicare gata pregatit, pe care Regele urma sa-l semneze pe loc. Cand el a refuzat, cei doi i-au dat o jumatate de ora sa reflecteze. Intre timp, Regele a aflat ca telefoanele Palatului fusesera taiate si ca Palatul insusi fusese inconjurat de trupe loiale comunistilor. Cand s-a intors in sala de audiente, Regele a refuzat din nou sa semneze. Groza i-a spus atunci ca guvernul va actiona. Va curge sange, va fi probabil razboi civil, insa responsabilitatea va va reveni. In cele din urma, Regele a semnat. In aceeasi zi guvernul a anuntat crearea Republicii Populare Romane si a trecut la pregatirea unei noi constitutii (...) Astfel a luat sfarsit Regatul Romaniei, ai carui 70 de ani de existenta coincisesera cu perioada deplinei suveranitati a tarii”.

            O buna parte din istorici, relatand abdicarea regelui Mihai, pun accentul pe imprejurarile in care s-a produs semnarea documentului, subliniind faptul ca suveranul Romaniei a fost constrans moral si fizic sa semneze renuntarea la tronul Romaniei. Mai important insa pentru viitorul tarii, decat cadrul si conditiile in care a avut loc abdicarea, este continutul documentului prin care era abolita monarhia. De aceea il vom reproduce in intregime:

            MIHAI I-iu

Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala

La toti de fata si viitori, sanatate!

In viata Statului roman s-au produs in ultimii ani adanci prefaceri politice, economice si sociale, care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerand o grabnica si fundamentala schimbare.

In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentand o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romaniei.

ABDIC

Pentru mine si pentru urmasii mei la Tron, renuntand pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romaniei.

Las poporului roman libertatea de a-si alege noua forma de Stat.

MIHAI R

Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947.

Comentand continutul actului de abdicare, fostul ministru de Externe al Romaniei, Mihail Sturdza, se intreaba in cartea sa Romania si sfarsitul Europei, nedumerit si intristat. „Ce l-a putut hotari pe Regele Mihai sa iscaleasca un asemenea text? L-a iscalit sub presiunea unor amenintari, sau a unor fagaduieli cu caracter financiar, dupa cum s-a afirmat cu insistenta?”. Fostul diplomat roman aflat in exil are insa si raspunsul la aceste grave intrebari. „Fapt era ca Regele care dadea aceasta nemaipomenita dovada de slabiciune era cel care intinsese capcana in care armata romana trebuia sa cada, cel care predase dusmanului pe Maresalul Antonescu, comandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase, fara un gest de protestare, azvarlirea lui Iuliu Maniu si a lui Dinu Bratianu in inchisorile unde trebuiau sa moara”.

Nu mai putin aspru in judecarea actului de abdicare este jurnalistul si omul de mare cultura Pamfil Seicaru. Ca si diplomatul de cariera Mihail Sturdza, Pamfil Seicaru avea deplina indreptatire morala sa condamne atat actul de abdicare, cat mai ales pe semnatarul lui. Un document care nu-l angaja pe fostul suveran doar ca persoana, ci, prin forma in care a fost redactat de juristii comunisti, anula toate infaptuirile Romaniei moderne, transformand Regatul Romaniei din „Stat national, unitar si indivizibil”, asa cum definea Tara primul articol al Constitutiei Romaniei Mari din 1923, intr-o anexa a Uniunii Sovietice. „Nu este numai un act de abdicare a unei persoane, cuprinzand si pe urmasii lui la tron – scrie Pamfil Seicaru in culegerea de Texte manuscrise inedite -, ci declaratia ca monarhia este perimata ca institutie, «ea reprezentand o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romaniei». Cred ca este unica formulare in acest sens a unei abdicari in istoria institutiei monarhice. Bineinteles, abdicarea a fost targuita, si compensatia platita la diferite scadente. Sa trecem insa peste aspectul dezonorant al comercializarii unui act solemn, de o importanta istorica; ma limitez sa pun intrebarea logica: ce mai reprezinta in exil cel care a abdicat la 30 decembrie 1947? Un renegat al monarhiei, ca institutie pe care o declara «piedica serioasa in calea dezvoltarii Romaniei», si avea dreptate. Autor al loviturii de stat de la 23 august 1944, spre a duce tara la o capitulare fara conditii, de pe urma careia 175.000 de ostasi romani au fost dusi ca prizonieri in Siberia, nimeni nestiind cati au revenit in tara. In plus, colaborator activ al Rusiei sovietice de la 23 august 1944 pana la 30 decembrie 1947. Care din aceste titluri sunt invocate spre a fi declarat «factor constitutional»?”,

Evenimentele ulterioare au intarit presupunerea si acuzatia ca abdicarea regelui Mihai a fost obtinuta „contra filodorma”, de guvernul Groza. „Regele Mihai – scrie Nicolae Baciu in Agonia Romaniei – abdica la 30 decembrie 1947 si la 3 ianuarie paraseste tara, stabilindu-se in Elvetia. La 4 martie 1948, intr-o scurta vizita la Londra, fostul suveran publica o declaratie in care arata ca abdicarea i-a fost impusa cu forta si deci ea este nula si neavenita". Asadar, un rastimp de 33 de zile, in care fostul rege n-a scos nici un cuvant despre dramaticele evenimente de la 30 decembrie 1947, cand regimul comunist a pus capat monarhiei in Romania. O tacere suspecta, care deschide larg usa presupunerilor ca ea a fost rupta abia dupa ce guvernul Groza, asa cum era de asteptat, nu si-a mai indeplinit obligatiile asumate drept pret al abdicarii.

Dupa Declaratia de la Londra, fostul suveran intreprinde o calatorie in Statele Unite, unde este primit in audienta de presedintele Truman. O intalnire protocolara, urmata de o convorbire cu Horace Nickels, seful departamentului pentru Afacerile sud-est-europene."Regele – ne informeaza in continuare Nicolae Baciu – se plange de comportamentul unor refugiati romani, care incearca sa-i utilizeze numele fara aprobarea sa, dar este convins ca generalul Nicolae Radescu (ultimul prim ministru necomunist al Romaniei) va sti sa aranjeze situatia si sa faca ordine printre ei.

In legatura cu refugiatii romani, in randurile carora generalul Radescu ar fi trebuit „sa faca ordine”, precizarile lui Nicolae Baciu au darul sa sublinieze inca o data, daca mai era nevoie, incapacitatea funciara a romanilor de a da dovada de unitate in situatiile de criza, punand interesul national mai presus de interesele de partid sau de meschinele interese personale: „In 1948, cand incepuse razboiul rece si cand se spera intr-o politica ferma a Statelor Unite fata de Uniunea Sovietica, se gaseau in exil M. S. Regele Mihai I, fostul prim.ministru, generalul Nicolae Radescu, diversi fosti ministri, diplomati sau fruntasi politici si o masa de pribegi romani, cu sau fara nuanta politica. Dar blestemul de totdeauna al romanilor ne urmarea si in exil. Grupuri, grupulete, biserici, bisericute se formeaza peste tot. Ambitiosii si ambitiile ies la suprafata. Denunturile unora contra altora curg pe la politii si serviciile secrete, fara rusine si fara mila de durerea tarii. Ultimul prim-ministru al tarii, generalul Nicolae Radescu, incerca sa faca un Comitet National larg, reprezentativ. Nu reuseste din doua motive. Primul: cativa politicieni, in frunte cu Constantin Visoianu, Alexandru Cretzianu si Niculescu-Buzesti, pretindeau ca un asemenea comitet trebuie format din membrii celor trei partide istorice, National Taranesc, Liberal si Social Democrat. Al doilea: fondul de peste sase milioane de franci elvetieni, incasat de Alexandru Cretzianu si Constantin Visoianu, nu trebuia adus la Comitet, acest fond ramanand la discretia lor”.

Inca o data se va dovedi ca fostul rege Mihai era dependent de camarila, care s-a regrupat in jurul sau in exil. Este vorba de aceleasi personaje care, in numele regelui, pusesera la cale si infaptuisera lovitura de stat de la 23 august 1944. Sub influenta treimii Visoianu-Cretzianu-Buzesti, fostul suveran ii retrage integrului general Radescu presedintia Comitetului National Roman si o incredinteaza lui Constantin Visoianu. O masura care a contribuit decisiv la adancirea prapastiei intre fostul rege si clica din jurul sau, pe de o parte, si exilul autentic, cel care reprezenta tara inrobita, pe de alta parte. Intr-un articol publicat in aprilie 1955, in revista Vestitorii, Horia Sima acuza Comitetul National de continuarea orientariii politice care a stat la baza pactizarii cu comunismul prin capitularea fara conditii in fata Uniunii Sovietice. In acest context, sa facem precizarea ca, in timp ce popoarele din estul Europei se opuneau comunismului, nedispuse a face concesii, Kremlinul lansase spre Occident, ca o solutie la razboiul rece in plina desfasurare, ideea „coexistentei pasnice”. O idee-capcana, agreata cu criminala seninatate de o buna parte a intelighentiei occidentale, care, intoxicata cu drogul pseudoumanitarismului marxist, refuza sa priveasca cu ochii deschisi ororile ce se petreceau in spatele Cortinei de Fier. Or, este stiut ca unul dintre adeptii „coexistentei pasnice”, inca din perioada de dinainte de razboi, calcand pe urmele maestrului sau Nicolae Titulescu, nu era altul decat Constantin Visoianu. Acesta a fost omul caruia fostul rege, cu aceeasi condamnabila incapacitate de care daduse dovada la 23 august 1944 de a intelege primejdia de moarte pe care o reprezinta comunismul pentru omenire, in primul rand pentru omenirea crestina, i-a incredintat conducerea Comitetului National Roman.

„Politica lui Visoianu – spune raspicat conducatorul numerosului grup de legionari aflati in Occident – este un 23 august prelungit, o continua sacrificare a poporului roman. Visoianu si intimii sai tovarasi sunt obligati, prin trecutul lor, sa fie partizanii coexistentei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nici o perspectiva. In actuala situatie, cu toata opozitia inversunata a exilului, mai joaca un rol. Ei sunt puternic sustinuti in America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta si Potsdam. E o retea de complicitati care continua sa ramana in vigoare si care nu se va spulbera decat o data cu desavarsirea procesului de clarificare a opiniei publice americane asupra pericolului comunist.

Regele angajandu-se pana in panzele albe cu Visoianu, implicit adera la politica de coexistenta. De aceea mesajele Regelui catre Tara sunt lipsite de orice semnificatie morala si nu fac decat sa induca lumea in eroare. Prin atitudinea lui incurajaza acea directie care sa inmormanteze in statu quo european toate nadejdile de eliberare ale popoarelor din rasarit. Intre Visoianu, tovarasii acestuia si Rege exista o impletire de interese, care vine in conflict acut cu interesele poporului romanesc.

In imprejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui in exil constituie o adevarata calamitate. Sentimentele monarhice, atat de inradacinate in poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da castig de cauza oamenilor catastrofei de la 23 august. In loc sa indure cu neamul, sa faca jertfa si sa izbandeasca alaturi de el, cum a facut Regele Ferdinand «cel mare si nemuritor» (CZC), Regele a ales sa se orienteze dupa celalalt exemplu monarhic, cel al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor straine. In loc de a-si cuceri tronul prin lupta, alaturi de toata suflarea romaneasca, se gandeste la o revenire – daca coexistenta va lua totusi candva sfarsit – prin bruscarea vointei nationale, eventual cu ajutorul unei puteri straine, pentru ca o data cu el sa se strecoare in tara, in locuri de conducere, figurile catastrofei nationale”.

Asprul rechizitoriu rostit de Horia Sima impotriva atitudinii fostului suveran si a conducatorului camarilei sale din exil nu trebuie privit ca o rafuiala intre nationalismul legionar anticomunist, critic necrutator al actului de la 23 august 1944, si democratia capitularda in fata Rusiei bolsevice, care nu numai ca a pus la cale si a savarsit acest act de tradare nationala, dar se declara solidara cu el, pana in ziua de astazi. Asa fiind lucrurile, sa ascultam si un glas caruia nu i se poate imputa „pacatul de a fi legionar”, ci doar ca roman si-a indreptat atentia asupra exilului romanesc din anii in care Romania era inrobita de comunism:

„Cercetarile personale – scrie Caius Boeru-Vlas in studiul sau asupra Comitetului National Roman, publicat in 1980, in revista New York Spectator, cu titlul «Documente diplomatice in arhivele U.S.A.» – m-au dus in fata unor documente de importanta pentru istoria exilului romanesc”. Dupa ce aminteste cititorilor sai ca „exilatii romani sositi aici [in Statele Unite – n. n.] s-au constituit intr-un Comitet National Roman, mai intai sub presedintia Generalului Radescu, apoi, dupa dezbinare, sub presedintia Dlui Constantin Visoianu”, analizeaza activitatea acestui comitet.

„Dl Visoianu a fost unul din demnitarii romani care au contribuit, de la Cairo, la infaptuirea actului de la 23 august 1944, fiind apoi, pentru scurt timp, rasplatit cu functia de ministru de Externe. Reusind sa scape din tara dupa abdicarea regelui, Dl Visoianu a participat la un Comitet National Roman constituit din resturile a trei foste partide politice, cu excluderea Garzii de Fier. CNR-ul a functionat din 1949 pana in 1979, cand Dl Visoianu a prezentat Regelui Mihai demisia sa si a Comitetului. Dupa dizolvarea acestuia a luat fiinta la Paris, din initiativa Dlui Nicolae Penescu, un Consiliu National Roman (notati diferenta Comitet-Consiliu), care, spre deosebire de formatia defuncta, intrunea toate fortele politice ale Exilului, adica si Partidul Social Crestin, declarat asa de grupul legionar al Dlui Papanace. E bine de asemenea sa se aminteasca faptul ca Dl Visoianu a fost colaboratorul apropiat si prieten intim al Dlui Alexandru Cretzianu, fost ambasador la Ankara si detinator al numitului fond national de 6 milioane de franci elvetieni (la puterea de cumparare din 1947). Suma aceasta fusese transferata in Occident pentru nevoile Exilului in momentul cand s-a vazut ca Partidul Comunist va prelua puterea absoluta la Bucuresti.

Avand acesti bani, o suma importanta la vremea aceea, fostul CNR dispunea de o forta de actiune enorma pentru grupul mic de exilati (vreo 80) din care era alcatuit. Dar, in afara de cateva publicatii minore, azi disparute, si cateva operatii de Public Relations fara rezultat, Comitetul National prezidat de Dl Visoianu a fost inoperant pentru cauza romaneasca. Banii s-au cheltuit incet-incet pe fleacuri, pe manevre de culise, banchete, intrigi si sforarii politice. Ineficacitatea fostului CNR a starnit nu numai dezaprobarea multor romani din Exil, dar si a organelor politice americane, care lucrau cu toate celelalte comitete nationale. Pana si bulgarii treceau inaintea romanilor in ochii americanilor, asa cum se mentioneaza intr-unul din documentele pe care le am pe birou. Din acest document, dat la iveala dupa 30 de ani, rezulta cauza reticentei. Romanii insisi aveau o cauza identica: certurile, intrigile, disensiunile, inoperabilitatea fostului CNR. Aprecierea defavorabila a Departamentului de Stat, asa cum rezulta din acel document, avea loc intr-un moment cand CNR-ul prezidat de Visoianu era organismul national catre care se indreptau sperantele milioanelor de romani cedati influentei sovietice. CNR-ul a fost, pana la desfiintarea lui in 1979, organismul national care ar fi trebuit sa coordoneze actiunile zecilor de mii de romani oplositi pe pamant american, francez, german, italian sau spaniol. CNR-ul a fost institutia Exilului romanesc care, dispunand de fondul national, adica de aurul Bancii Nationale si de sprijinul guvernului american, ar fi putut avea o activitate de lobby pe langa Congresul american in folosul comunitatilor romanesti. In acelasi timp, ar fi putut organiza o activitate publicitara serioasa, ori comerciala, ori culturala, cu ajutorul catorva compatrioti seriosi, care sa aiba grija de nevoile imediate ale refugiatilor, de aspiratiile lor si ale copiilor lor, de educatia lor in tarile in care se asezau, de slujba, de invatarea limbilor straine, un serviciu de informatii si atatea altele. Din nefericire, daca aceste obiective au figurat vreodata in preocuparile CNR-ului (Visoianu), ele nu au lasat nici o amintire”.

In continuare, Caius Boeru-Vlas relateaza despre „scandalul fondului national (acapararea fondului de Cretzianu si retragerea generalului Radescu din CNR)”. Cum Departamentul de Stat urmarea activitatea comitetelor nationale aflate pe teritoriul Statelor Unite, acest „scandal” a constituit subiectul principal al intrevederii din octombrie 1950 dintre C. Visoianu si John Campbell de la Departamentul de Stat. Continutul acestei intrevederi a fost consemnat intr-un document oficial, care „datorita continutului sau degradant pentru CNR a fost marcat «confidential» si tinut secret 30 de ani”.

Daca malversatiile financiare ale conducatorilor Comitetului National Roman, in speta ale lui C. Visoianu si ale acolitilor sai, se rezuma la un „Fond national de rezistenta” de 6 milioane de franci elvetieni, sau daca valoarea acestui fond a fost in realitate mult mai mare, ramane deocamdata o problema deschisa, pe care cercetatorii au datoria sa o lamureasca pentru o dreapta cunoastere a istoriei noastre recente. Cu simtul raspunderii care-i caracterizeaza afirmatiile, Pamfil Seicaru vorbeste in Constructii pe nisip de „cei care au creat – fireste pentru a-si justifica consumarea fondului de 18 milioane franci elvetieni – zisul Comitet National cu blagoslovirea «eroului» ex-rege Mihai”. La randul sau, Nicolae Baciu, folosind ca sursa documente din arhivele Foreign Office-ului, scrie urmatoarele in Yalta si sfarsitul Romaniei: „Maresalul Antonescu a transferat in Elvetia, cu cateva saptamani inainte de 15 iulie 1944, douazeci de milioane de franci elvetieni si douazeci de tone de aur fin, pentru fondul de rezistenta nationala. Acest fond destinat sa fie de ajutor refugiatilor politici romani, peste doua mii de persoane din elita Romaniei, care urmau sa primeasca pasaport si sa plece din tara. Punand la adapost oameni de mare valoare pentru natiune, acestia urmau sa apere in strainatate interesele Romaniei ocupate...”

Dar indiferent care a fost valoarea acestui fond, prin modul in care a fost administrat, el a otravit exilul romanesc. Insa cauza majora a incapacitatii romanilor refugiati in lumea libera de a constitui un front unitar de lupta, animat de aceleasi obiective, a fost politica nesabuitului exclusivism practicat de autorii actului de tradare nationala de la 23 august 1944, exprimat prin pretentia de a fi considerati ca unicul for reprezentativ al natiunii romane in relatiile cu Occidentul. In realitate, insa, acest grup constituit in jurul regelui si sustinut de acesta nu a reusit sa se ridice deasupra caracterului de clica, demonstrat prin atitudinea si actiunile pe care le-a intreprins. O dovada in acest sens o constituie faptul ca personalitatile cu adevarat reprezentative, ca generalul Nicolae Radescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, generalul Ion Gheorghe, Mihai Farcasanu si Viorel Tilea s-au retras din Comitetul National Roman.

Prin intreaga sa activitate, Comitetul National Roman, condus de oamenii fostului rege Mihai, a adus grave prejudicii intereselor romanesti in relatiile cu institutiile occidentale. La inceputul anilor 1950, ca o componenta a razboiului rece in plina desfasurare, prin intermediul postului de radio multinational Free Europe, Statele Unite au acordat o importanta deosebita popoarelor aflate in spatele Cortinei de Fier. Daca aceasta actiune avea caracter anticomunist sau numai antisovietic, cum se pare a fi fost de fapt, urmarind nu atat combaterea unei ideologii, cat crearea de instabilitate politica in tarile din zona de influenta sovietica, este mai putin important. Important a fost faptul ca toate comitetele nationale, reprezentand tarile aflate sub ocupatie sovietica, au folosit aceasta unica punte de legatura cu popoarele pe care le reprezentau, contribuind astfel la intarirea spiritului anticomunist in mijlocul conationalilor lor. O jalnica exceptie de la folosirea acestui eficient mijloc de propaganda nationala a constituit-o Comitetul National Roman.

„Mai rezulta din documentele Departamentului de Stat – ne spune Caius Boeru-Vlas in partea finala a articolului mentionat mai sus – cerinta ca Free Europe sa nu ia in considerare decat grupuri de refugiati care intrunesc doua conditii esentiale: sa fie larg reprezentative si sa aiba activitate constructiva. Neintrunind aceste conditii, Comitetul Dlui Visoianu a pierdut treptat-treptat pozitia pe care o avea fata de Free Europe. Ca urmare, romanii au fost inlocuiti in buna parte cu reprezentanti ai unei minoritati nationale, care pareau mai seriosi, astfel ca pana in 1981 directia sectiei romane la Radio Free Europe a avut-o Dl Leon Bercovici, azi decedat, care a luat numele de Noël Bernard. Acesta si-a asigurat colaborarea unui numar important de coreligionari, care au adoptat si ei nume romanesti. Astfel, o buna parte a redactorilor lui Free Europe nu sunt nationali, ci minoritari, apartinand acelei minoritati care in Romania s-a prevalat de o nationalitate straina si a emigrat in masa. La Free Europe, la München si la New York ei insa sunt considerati romani si ocupa posturi care s-ar fi cuvenit romanilor”.

Caracterul de club exclusivist al Comitetului National, destinat sa serveasca numai interesele unor anumite persoane si grupuri, nu interesele tuturor romanilor refugiati in Occident din calea urgiei comuniste, este confirmat de insusi patronul sau, fostul suveran Mihai I. In volumul intitulat Convorbiri cu Mihai I al Romaniei, purtate de acesta cu scriitorul Mircea Ciobanu in primul an de dupa caderea comunismului, rezulta clar ca acest for, „gandit ca un guvern in exil”, a fost un fief rezervat autorilor loviturii de stat la 23 august 1944, cei care au inchiriat Romania Rusiei bolsevice. „Am vrut sa se stie – recunoaste fostul rege – ca exista o continuitate in felul nostru de a vedea lucrurile. La fel s-a procedat si cu numirea membrilor in Comitet. La constituirea lui au participat reprezentantii tuturor partidelor care intrasera in ultimul guvern democratic de la Bucuresti, liberalii, taranistii si social-democratii”. Totodata recunoaste insa ca unui numeros segment al exilului i s-a refuzat accesul in Comitet: „In vara lui 1948 – declara fara exitari ex-regele – membrii miscarii legionare care se aflau in Occident au cerut sa aiba un reprezentant in Comitetul romanilor”. Dupa care adauga stingherit: „Asa a fost, s-a spus nu. In toata lumea libera, frica de totalitarism...” etc.

Cu toate ca discutia consemnata de scriitorul Mircea Ciobanu s-a desfasurat in anul 1991, este limpede ca fostul monarh a ramas robul tiparelor mentale care i-au fost inculcate de sfetnicii sai de taina, cei care l-au determinat, sub pretextul regalitatii jignite, sa preia conducerea conjuratiei impotriva maresalului Antonescu. Cum insa faptele au demonstrat ca actiunea al carei simbol s-a vrut sa fie nu a insemnat salvarea Romaniei, ci dezastrul ei prin bolsevizare, incearca, destul de stangaci, sa incropeasca o justificare a infamiei pe care a patronat-o in tara si pe care a continuat-o in exil: „In mintea oamenilor era mai vie amintirea crimelor savarsite de toate formatiunile extremei drepte decat frica de comunisti”. Asadar, pentru Mihai I, romanii din tara aflata in plin proces de bolsevizare traiau sub imperiul fricii provocate de „amintirea crimelor” savarsite de legionari (ei fiind „extrema dreapta” la noi), nu de samavolnicia, jafurile, faradelegile si crimele savarsite atat de trupele de ocupatie sovietice, cat si de regimul de teroare instaurat de comunistii autohtoni (condusi de numerosul detasament de „consilieri sovietici” prezenti in toate institutiile statului)!

Surprinzatoare este, de asemenea, dezinvoltura cu care fostul suveran se distanteaza de propriul sau prim-ministru, cel care incerca sa se opuna agresiunii comuniste si actiunii de bolsevizare a tarii. „In tara rusii se impiedicau de generalul Radescu pentru ca voia sa faca politica romaneasca [subl. n.]. El era antisovietic, dar antisovietismul si anticomunismul lui declarat era tratat de nazist”. Temerea fostului rege si a anturajului sau de eticheta de nazism se dovedeste a fi fost atat de puternica incat pentru a o evita recunoaste ca a sacrificat unitatea exilului romanesc. „Sa zicem ca i-am fi crezut pe legionari si am fi dat curs acestei declaratii [declaratia de sustinatori ai monarhiei – n. n.]. Ar fi reiesit nu ca am fi fost dispusi sa recuperam niste forte politice de care am fi avut nevoie printre straini, ci, pur si simplu, ca suntem pregatiti sa facem politica nazista. Si Bucurestiul si Moscova ar fi jubilat, asta presupunand ca la Washington nimeni nu s-ar fi impiedicat de prezenta legionarilor in formatia noastra si ne-ar fi recunoscut cu ei cu tot”.

Intrebarea fireasca – Ce angajamente nemarturisite il legau pe fostul rege de „Moscova si Bucuresti”, incat teama de a nu fi intrerupte s-a dovedit mai puternica decat datoria de a servi cu totala daruire ideea de romanism, al carui simbol ar fi trebuit sa fie? – ramane deschisa pentru cunoasterea nerastalmacita a istoriei noastre recente. Dar in pofida faptului ca Washingtonul nu numai ca nu s-ar fi opus prezentei legionarilor intr-un front unitar romanesc in lupta impotriva comunismului, ci chiar i-a sprijinit in actiunile lor, „Comitetul National Roman s-a constituit fara reprezentantii miscarii legionare”, ii marturiseste, „in concluzie”, fostul suveran al Romaniei scriitorului Mircea Ciobanu.

Confruntati cu refuzul regal de a fi acceptati in Comitetul National, legionarii si-au organizat si sustinut propria lor lupta pentru afirmarea romanismului in lumea libera. Cine vrea sa cunoasca si sa judece demensiunile, temeinicia si efectele activitatii desfasurate de reprezentantii Miscarii Legionare are la dispozitie o cantitate impresionanta de documente si marturii. Remarcabila in acest sens este lucrarea Miscarea legionara: mit si realitate, aparuta recent la Editura Cartier. Autorul, Adrian-Gabriel Lepadatu, care ne impresioneaza prin tinerete – nascut pe 4 octombrie 1979 – si ne impune prin obiectivitatea si acribia cu care abordeaza sursele de informatii, reuseste sa realizeze un studiu pe care semnatarul Introducerii, prof. univ. Anton Caragea, il caracterizeaza in urmatorii termeni: „Cand eram mici, am auzit povesti inspaimantatoare despre ei, apoi am vazut filmele sau am citit cartile epocii comuniste, cand ei reprezentau pe insasi Satana, iar acum avem posibilitatea sa intram prin aceasta lucrare in lumea lor: lumea legionarilor. Curaj!”. Capitolele intitulate „Guvernul National de la Viena”, „Armata Nationala”, „Nürnberg si Miscarea legionara”, „Legiunea in exil”, „Presa si editurile legionare in exil” si „Rezistenta anticomunista” constituie expunerea documentata a cauzelor care au facut imposibila colaborarea intre autorii capitularii neconditionate in fata Rusiei bolsevice, in frunte cu regele Mihai I, si o miscare definita prin anticomunismul ei funciar.

Ar fi insa gresit daca am privi exilul romanesc din anii regimului comunist numai prin prisma binomului Comitetul National – Miscarea Legionara. Un numar considerabil de personalitati politice din randurile partidelor istorice, dar mai ales intelectuali de prestigiu fara apartenenta formala la vreuna dintre formatiunile politice din perioada interbelica, s-au disociat de Comitetul National, urmand exemplul oferit de generalul Radescu. „Mi-a parut rau ca generalul – marturiseste fostul rege in Convorbiri... – n-a gasit un limbaj comun cu o buna parte din Comitet. Criza insa n-ar fi trebuit sa ia amploare”. Dar ea a luat amploare, cu consecinte grave pentru prestigiul la care romanii din exil ar fi avut dreptul.

Constient de faptul ca exilul romanesc avea nevoie de un for credibil, care sa reprezinte adevarata Romanie, conditie pe care Comitetul National condus cu girul fostului suveran de Constantin Visoianu nu o indeplinea, generalul Radescu, sprijinit de Grigore Gafencu, Mihai Farcasanu, Nicolae Caranfil si generalul Ion Gheorghe, personalitatile politice cu greutate care s-au retras din Comitet, a infiintat Liga Romanilor Liberi. Acestei initiative i s-au alaturat nume de prestigiu din randurile oamenilor de cultura aflati in Occident, ca de pilda Mircea Eliade, Dr. George Palade, Alexandru Gregorian, Vintila Horia, Alexandru Busuioceanu, precum si numerosi intelectuali tineri, care vor face cariere remarcabile la prestigioase universitati occidentale. Din pacate, insa, Liga Romanilor Liberi va muri o data cu intemeietorul ei. In mai 1953 generalul Nicolae Radescu se stinge din viata la Doctor’s Hospital din New York, „fara pata, cu fruntea sus”, asa cum caracterizeaza Caius Boeru-Vlas viata si lupta „batranului soldat” pentru cauza romaneasca.

Cat priveste atitudinea fostului monarh fata de Consiliul National Roman infiintat de Nicolae Penescu ca un substitut necesar al ineficientului Comitet, ea este exprimata fara echivoc in Convorbiri...: „Dupa 1975, o data cu demisia lui Visoianu, s-a infiintat la Paris un Consiliu National Roman sub conducerea lui Penescu. S-a spus ca acest Consiliu e mai bine reprezentat si ca nici o orientare politica din exil nu a fost omisa. Sigur, in acest Consiliu a intrat si un grup legionar, sub numele de Partid Social-Crestin. Noi n-am putut sa giram o asemenea compozitie, de altfel se stia care este atitudinea noastra fata de orice miscare extremista si nu mi s-a cerut parerea”.

Cu toata opacitatea fostului suveran al Romaniei fata de comandamentul unitatii, care ar fi trebuit sa prevaleze fata de deosebirile doctrinare dintre grupurile de romani din lumea libera, scriitorul Mircea Ciobanu formuleaza urmatoarea intrebare-cheie, care ar fi trebuit sa-l oblige pe interlocutorul sau la un raspuns transant: „Consiliul National de la Paris, al lui Penescu, a avut o activitate mai sustinuta in exil, cu mai multe rezultate?”. Raspunsul fostului suveran al romanilor este de-a dreptul stupefiant: „Nu stiu”! Asadar, Mihai I, aflat in Elvetia, la Versoix, fara restrictii la posibilitatea de a se informa, nu stia nimic despre activitatea unui for reprezentativ al romanilor din exil, a carui activitate era copios mediatizata atat de presa, cat si de posturile de radio din Occident! Un regretabil gol informativ, care poate fi umplut cu ajutorul amplei lucrari documentare datorate lui Cicerone Ionitoiu, Victimele terorii comuniste. In volumul VIII al acestei lucrari concepute ca „Dictionar” al celor „arestati, torturati, intemnitati, ucisi” de regimul comunist, la articolul „PENESCU N. Nicolae”, gasim informatiile pe care le reproducem mai jos.

„In Franta, Penescu a pus bazele Consiliului National Roman, cu reprezentante in 5 state europene, in SUA, Canada si Australia. Prin intermediul acestui organism, a adus la cunostinta lumii libere teroarea exercitata de regimul comunist din Romania (...) Cand a avut loc, la Madrid, Conferinta pentru Securitate in Europa, Nicolae Penescu s-a deplasat si el in capitala Spaniei, impreuna cu o delegatie care a inaintat participantilor la conferinta un memorandum documentat asupra situatiei din Romania, unde regimul comunist distrusese oamenii, sufleteste si trupeste, si patrimoniul national, daramat cu furie neroniana de Ceausescu”.

Evolutia ulterioara a evenimentelor din lumea exilului romanesc ne face insa sa ne indoim ca fostul rege a ignorat total activitatea Consiliului National Roman condus de Nicolae Penescu. Din volumul de memorii al lui Dumitru Cristian Amzar, Jurnal berlinez, aflam ca, in 1980, „M. S. Regele Mihai I, care pentru noi, refugiatii politici, n-a incetat niciodata de a fi suveranul Romaniei, a numit ca presedinte al Comitetului National Roman pe doamna Ioana Bratianu (casatorita cu un francez, Fabra), fiica lui Gheorghe Bratianu; o solutie solomonica. Nicolae Penescu, fost ministru de Interne sub al doilea guvern Sanatescu si ultimul secretar al Partidului National-Taranist, si astazi in functiune, si-a primit «rasplata» pentru meritul de a fi adus in consiliul initiat de el, pe langa cele trei partide democratice, devenite intre timp intr-adevar istorice. si pe cel mai putin istoric: Partidul «Totul pentru Tara»”.

Cat de „solomonica” a fost tentativa fostului suveran de a resuscita muribundul Comitet National prin numirea la conducerea lui a unei descendente a familiei Bratianu o dovedesc faptele. Mai bine zis, lipsa de fapte. In timp ce Comitetul National, in pofida proaspetei sale conduceri, continua sa se distinga prin inactivitate, activitatea de denuntare a abuzurilor si crimelor savarsite in tara de regimul comunist, desfasurata de Consiliul National, devenea din ce in ce mai agresiva. O situatie intolerabila pentru Securitatea lui Ceausescu. „La 3 februarie 1981 – relateaza in continuare Cicerone Ionitoiu – Nicolae Penescu a primit la Paris un colet continand o bomba artizanala, care l-a ranit. De pe urma ranilor, Nicolae Penescu a murit la spital”.

Trecerea timpului elimina evenimentele nesemnificative din filele cartilor de istorie, retinand doar faptele esentiale. Nu elimina insa niciodata semnificatiile morale care insotesc aceste fapte. De la semnarea actului de abdicare al fostului rege Mihai I si pana la evenimentele din decembrie 1989 s-au scurs patru decenii. Patru decenii de crime si nelegiuiri savarsite de comunisti, rastimp in care si viii si mortii au fost deposedati de toata agoniseala, fie dobandita prin munca cinstita, fie mostenita inainte de instapanirea comunistilor asupra tarii. Un prim act solemn, care ar fi trebuit sa dovedeasca atat romanilor cat si lumii intregi ca era comunista a luat sfarsit, trebuia sa fie aplicarea pana la ultima consecinta a principiului restitutio in integrum. Nu s-a intamplat insa asa. Desi dupa decembrie 1989 s-au emis legi care prevedeau restituirea proprietatilor „nationalizate”, atat cei care le-au conceput, dar mai ales cei chemati sa le aplice, fac parte din categoria acelor ipochimene comuniste care, inainte de a se travesti in „democrati”, credeau nestramutat in urmatorul verset din Manifestul Partidului Comunist, Biblia adeptilor lui Marx: „Comunistii pot rezuma teoria lor intr-o formula unica: desfiintarea proprietatii private”.

Asa se explica de ce, la mai bine de 16 ani de la asa-zisa „Revolutie”, restituirea proprietatilor jefuite de comunisti este departe de a fi infaptuita. Romanii bantuie bezmetic prin salile tribunalelor, izbindu-se la fiecare pas de tot soiul de sicane create intentionat pentru ca repunerea lor in drepturi sa fie cat mai mult amanata. In schimb, comunistii de ieri, deveniti azi democrati infocati, nu numai ca si-au redobandit tot ce au avut inainte de instaurarea regimului comunist, dar continua sa beneficieze, cu sprijinul unei puteri judecatoresti total aservite puterii politice, de proprietati si bunuri care nu le-au apartinut niciodata.

In acest climat de haos moral, Ion Iliescu, demn urmas al lui Dej si Groza, in anii cand conducea Romania postdecembrista, pentru a compromite, pe vecie, ideea monarhica in Romania, ratificand pentru a doua oara actul de abdicare de la 30 decembrie 1947, i-a intins fostului monarh o capcana, in care acesta a cazut prea usor. Mimand datoria crestineasca de „pace si buna invoire intre oameni”, vicleanul comunist i-a oferit fostului monarh nu numai prietenia sa si statutul cuvenit fostilor sefi de stat, ci si o serie de bunuri materiale: Palatul Elisabeta, Castelul de la Savarsin si chiar perspectiva, azi implinita, de a obtine Castelul Peles. Cu o usurinta regretabila, Regele Mihai a uitat ca, in calitate de Rege al Romanilor, nu-i era ingaduit sa primeasca favoruri si daruri inainte ca ultimul razes si ultimul mosnean sa-si fi dobandit mosiile de care au fost jefuiti de comunisti. O acceptare pripita, care ne face sa ne intrebam daca nu cumva banuiala lui Mihail Sturdza cu privire la existenta „unor fagaduieli cu caracter financiar”, care ar fi precedat semnarea abdicarii, sau afirmatia brutala a lui Pamfil Seicaru ca „abdicarea a fost targuita”, sunt perfect intemeiate.

Intr-un volum de reflectii asupra domniilor si Domnilor la noi, intitulat sugestiv Isprava, publicat in 1932 la Valenii de Munte, Nicolae Iorga formuleaza urmatoarea invatatura-avertisment, de care ultimii doi Hohenzollerni aflati pe tronul Romaniei, din pacate, n-au tinut seama: „Coroana are cum se apara singura. Numai contra greselilor proprii ea nu are cum sa se apere”. Iar consecintele ignorarii acestui intelept memento au fost dramatice pentru ei ca persoane si tragice pentru supusii peste care au domnit.

Gabriel CONSTANTINESCU