AS PLANGE, DAR NU POT DE RAS…

PENTRU UN NÜRNBERG ROMANESC

“Zi de zi dispar dintre noi, fara a li se face dreptate, neconsolati, oripilati de indiferenta generala, ultimii rezistenti anticomunisti, fosti detinuti politici, supravietuitori ai fazei de exterminare in masa comisa de catre regimul comunist. Pier, neconsultati, martorii unei «crime impotriva umanitatii din Romania». Se retrag din scena netulburati si calaii, lasand mostenire averi fabuloase, realizate fraudulos, pe spinarea poporului prigonit. Ramane o otrava care sufoca Romania. Se etaleaza inca miturile vechilor luptatori comunisti «ilegalisti» si ale comunismului «national». Noile generatii sunt intoxicate, degradate, tinute departe de adevarul care le-ar permite sa inteleaga destinul tarii lor. De 16 ani, regimul post-comunist nu face nimic pentru a corecta aceasta situatie, dovedind continuitatea acapararii statului roman, folosit aproape jumatate de secol ca principal instrument pentru gestiunea lagarului de munca, exterminare si alienare. Nu acordam acestui stat, inca neeliberat de reteaua securisto-comunista, un cec in alb pentru a analiza (judeca) singur crimele comise cu ajutorul sau, pe care le-a acoperit pana acum. El nu poate fi si judecator, si acuzat – un evident conflict de interese”.

Iata un fragment din Apelul pentru infiintarea “Comitetului pentru reprezentarea victimelor comunismului”, apel care in mod aproape firesc nu s-a putut regasi in nici un ziar. Pe cine mai intereseaza astazi un proces al comunismului, este intrebarea pusa aproape arogant de cei interesati. De ce sa mai scormonim trecutul? Ei bine, trecutul trebuie scormonit astfel incat cei tineri sa nu creasca avand impresia ca Ceausescu a fost un fel de voievod bun, un Vlad Tepes mai nervos, care facea bine poporului cu forta. Trecutul trebuie nu scormonit, ci cercetat la lupa. Trebuie aratati cu degetul calaii, care acum se amesteca anonim in marea masa a victimelor.

De ce nu s-a facut un proces al comunismului? Spuneti-mi un fost mare grangur comunist care a platit pentru abuzurile facute! Pai se putea, veti spune, intr-o tara condusa de Ion Iliescu, un comunist de frunte? Dar de-alde Emil Constantinescu ce-a facut timp de patru ani?

Da, sunt rau! Vreau dreptate! Mai lasati-ma cu scuze gen “toleranta”, “iertare”. Sa nu confundam crestinismul cu cretinismul, spunea Steinhardt. Eu vreau sa vad in boxa un prim-secretar, un nemernic din ala de-a facut colectivizarea, un activist care a nenorocit mii de tarani. Un baiat din ala cu basca comunista care le-a luat vaca din grajd si pamantul de sub picioare, ba i-a mai trimis si la Canal. Jivinele alea comuniste, care acum stau cu burta la soare si isi mananca linistit pensia, admirandu-si odraslele cat de inteligente sunt de-au ajuns miliardari.

Dar pentru zecile de mii de detinuti politici, cine plateste? Poate securistii, ca de comunistii nomenklaturisti nici nu poate fi vorba. Ei conduceau, nu faceau treaba murdara; erau ideologi, soldati ai partidului... Nu vom ajunge in vecii, vecilor din nou un popor sanatos daca nu vom spune si marturisi ce a fost comunismul. Dar mai ales cine au fost calaii. (Fl. Bichir)

BISERICA SI SECURITATEA

De ani de zile se pune problema relatiei dintre Securitate si unii clerici si ierarhi. Sub diverse motive, desconspirarea celor care “dadeau cu subsemnatul” desi aveau epitrahir se tot amana. Eu cred ca este necesar ca pana la urma dosarele de la CNSAS ale clericilor, indiferent de cult, sa fie facute publice. Hai sa vedem cati din Biserica Ortodoxa Romana au facut un pact cu Securitatea si in ce a constat efectiv colaborarea lor. M-am cam saturat ca de ani de zile, unii asa-zisi analisti, care n-au mers in viata lor la Biserica si spovedit, arunca cu laturi in tot clerul. Ce nu inteleg stimabilii este ca la spovedanie preotul te intreaba de pacate, daca ai tinut post,  nu chestiuni politice sau daca ascultai sau nu “Europa Libera”. Or, cred ca Securitatea nu era interesata de avorturi sau daca facea cineva sex in post.

Sa nu fim ipocriti sau naivi si sa nu credem totusi ca n-au existat colaboratori ai Securitatii in BOR, dar dreapta judecata nu poate fi facuta decat atunci cand in totalitate dosarele vor fi publice. Jumatatile de adevar nu ajuta pe nimeni. Una este sa fi semnat un angajament cu Securitatea in 1964, cand zecii de mii de preoti au iesit din puscariile comuniste, si alta este ca altii s-au oferit sa ciripeasca pentru a prinde o bursa afara sau un scaun episcopal. Cati mari duhovnici n-au facut puscarie, iar la iesire au fost obligati sa semneze un angajament, dar au fost urmariti de Securitate pana in ultimele clipe? Dar inseamna ca au facut politie politica?

Publicarea dosarului IPS Andrei Andreicut a aratat limpede ca acesta nu a colaborat cu Securitatea, ba era urmarit, iar angajamentul i-a fost luat sub santaj, cu catusele pe masa. Publicarea doar a unor fragmente din dosarele clericilor nu face decat sa semene a diversiune. Pentru ca exista nu doar dosare de informator, ci si de urmarit. Pe mine nu ma intereseaza ca IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a recunoscut in 1990 ca a colaborat cu Securitatea si gata, a devenit peste noapte “baiatul bun” care uite-asa, european in suflet, da bisericile inapoi greco-catolicilor. Inalt Prea Sfintia sa poate spunea mai bine ca a avut trei nume conspirative si ca a colaborat pana in 1989! Si ca in schimbul acestor informatii primea bani, iar chitantele exista. Nu-i oare deosebire ca de la cer la pamant intre colaborarea IPS Nicolae si cativa mari duhovnici care au angajament semnat la iesirea din temnita si care n-au turnat pe nimeni niciodata?

Imi spunea un fost angajat al Departamentului Cultelor – intesat de Securitate – ca toti teologii care se intorceau din strainatate erau obligati sa inainteze departamentului un raport, care inevitabil ajungea la Securitate. Cu astia ce facem, ii bagam la colaboratori sau nu, pentru ca oamenii nu stiau efectiv unde ajung hartiile? Iar altii, ierarhi, se aveau asa de bine cu „baietii cu ochi albastri” incat sfidau Departamentul Cultelor, vorbind direct cu mari sefi din Securitate. Asa ca fiecare dosar trebuie luat si judecat in parte. (Fl. Bichir)

RECURS LA CADAVRUL DIN DEBARA

Deunazi m-a intrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am si polemizat dur cu acesta – la 10 ani de la scandalul declansat de aparitia Politicelor, in care definea in termeni atit de cruzi poporul roman (“o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii” etc.). N-am gasit alt raspuns mai potrivit decit ca in tot acest rastimp, poporul roman n-a facut altceva, din pacate, decit  sa-l confirme pe d-l Patapievici…

Nu ma sfiesc sa marturisesc ca ma simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cind este vorba de poporul roman de azi (daca nu in totalitate, in orice caz intr-o grava si decisiva majoritate), continuind sa ma distantez de domnia-sa numai in privinta judecatii prea radicale a intregului trecut romanesc.

Si nu pot sa nu ma desolidarizez de cei care, ramasi incremeniti in antipatia pe care tinarul autor le-a stirnit-o atunci, se preteaza sa colporteze la adresa sa mistificari indigne, cum este cea privitoare la afirmatia ca Eminescu ar reprezenta astazi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie sa ne debarasam urgent daca vrem “sa intram in Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avand asupra acestuia un punct de vedere mai degraba diametral opus unei astfel de asertiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus in situatia delicata de a trebui sa se apere aproape cu exasperare in presa culturala (Idei in dialog, Adevarul literar si artistic) de insinuarile repetate cu privire la presupusul sau delict de lez-majestate fata de geniul eminescian.

Intrucit am primit si la Redactia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevar ce i se imputa “din auzite” (meteahna balcanica de care si Eminescu se plingea la vremea lui), consider ca pe o datorie sa fac loc si aici precizarilor de rigoare. Fraza incriminata prin rastalmacire este urmatoarea (cu referire predilecta la asa-numitii “postmodernisti” si la oportunistii “modelor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut in afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara...”, si ea se regaseste in articolul “Inactualitatea lui Eminescu in Anul Caragiale”, aparut initial in rev. Flacara (1-2/2002, p. 86), iar pe urma reprodus si in alte publicatii (cf., de pilda, Adevarul literar si artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “proba” la materialul pro domo din p. 1). D-l Patapievici are toata distanta critica fata de acest soi de ingratitudine acefala si deplange “melancolic” o actualitate intelectuala (ar fi prea mult spus culturala) in care “caragialismul” bate “eminescianismul” (caci despre aceasta este vorba de fapt).

Adevarul tragic si paradoxal este pina la urma acela ca adevaratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema sa ne debarasam, ci cu care vrem cu orice pret sa accedem in Uniunea Europeana, nu este nefericitul Eminescu, ci insusi acest popor roman de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, lenes si sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfintului” mai face “umbra pamintului”. Un asemenea popor decazut si care se complace imperturbabil in decadere, asemenea viermelui in murdarie, nu-l mai merita pe Eminescu, cum nu-si mai merita nici una dintre valorile traditionale (chiar daca ar mima caragialeste in numele lor toate indignarile din lume).

Ce poate face pina la urma un autentic intelectual crestin intr-o astfel de ambianta sinistra? 17 ani de pseudo-tranzitie surda si oarba au dovedit ca nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creatiei culturale (care nu mai are pret public), raminindu-i probabil doar solutia mistica: sa se roage lui Dumnezeu sa ne mai rabde de hatirul mortilor nostri si de dragul pruncilor pe care-i aducem pe lume, si care poate o vor primeni cindva, in rasparul nimicniciei noastre de azi. (R. Codrescu)