1909 CENTENAR CONSTANTIN NOICA 2009
In vara aceasta s-au implinit o suta de ani de la nasterea filosofului
Constantin Noica (1909-1987). Intr-o tara mai putin aservita intelectual si
mediatic ideologiilor dominante (dupa a caror grila stingista Noica trece drept
„reactionar” si „protocronist”), intregul an 2009 s-ar fi cuvenit decretat
oficial ANUL NOICA, fiind vorba de cel mai important carturar si ginditor din
Romania celei de-a doua jumatati a secolului XX. In devertebrata lume romaneasca
de azi, pe fondul singurei crize care ne preocupa efectiv (cea
economico-financiara), evenimentul – in pofida citorva manifestari izolate, fara
ecou semnificativ (in cadrul Bookfest 2009, in cadrul unei sectiuni a
Academiei, in cadrul Muzeului Literaturii Romane, in cadrul Cercului Noica sau
al citorva reviste culturale de tiraj modest) – a trecut insa aproape
neobservat, cel putin la nivelul publicului mai larg. Nici macar discipolii
consacrati ai filosofului nu s-au sinchisit prea tare, parind mai degraba a se
conforma „prudent” (inclusiv pe linie editoriala) embargo-ului impus de establishment.
Nici cu acest prilej deosebit nu s-a produs necesara revizuire si resuscitare a
imaginii lui Noica, mai ales in constiinta tinerei generatii.
Ii multumim d-lui acad. Alexandru Surdu pentru textul destinat revistei Puncte cardinale (nu fara regretul ca, dintr-o nefericta nesincronizare, n-a putut aparea inca din numarul trecut). (Redactia)
LA CENTENARUL LUI NOICA
Noica s-a nascut in comuna Grosu, judetul Teleorman, la 25 iulie 1909*. Invata la Liceul „Dimitrie Cantemir” si apoi la „Spiru Haret”, dupa care este student la Facultatea de Litere si Filosofie si devine un apropiat al filosofului Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, alaturi de Mircea Vulcanescu, Constantin Floru si Virgil Bogdan. Si-a continuat studiile in Franta si Germania. A lucrat ca bibliotecar la catedra lui P. P. Negulescu, ca redactor-sef la publicatia legionara Buna Vestire si ca referent la Institutul Roman din Germania. Se intoarce in tara dupa 1941 si ramane, cu toate ca avea posibilitatea de a pleca din Romania, sa indure urgia comunista. Din 1949 are domiciliu fortat la Campulung, iar din 1958 este arestat si condamnat la 25 de ani de inchisoare, fiind eliberat in 1964.
Pana in 1944 Noica a reusit sa publice opt carti, primele sase de istoria filosofiei, un jurnal cu planuri pentru viitor si o lucrare, Pagini despre sufletul romanesc, in care este conturata viziunea unei filosofii cu specific national. A facut destul de putin, s-ar putea spune, pentru a fi apreciat ca filosof. Dar acestia nu au fost decat primii zece ani de manifestare a vocatiei de carturar, Noica dovedindu-se, in schimb, un mare publicist (aproape 300 de articole pana in 1934 si peste 800 pana la sfarsitul vietii, care l-au facut cunoscut). Astfel incat, chiar dupa cinci ani de tacere (1944-1949), arestarea lui a fost un eveniment cu ecouri nationale si internationale deosebite, care i-au creat o anumita faima si, cel putin in ultimii ani de inchisoare, un tratament care i-a permis sa ramana in viata.
Cert este ca, dupa eliberare (1964), fara a intreprinde ceva deosebit, era considerat cel mai important intelectual, atat fata de cei vechi, care mai scapasera de urgia comunista, dar care, fie de teama (ca Vasile Bancila), fie din cauza varstei (ca Ion Petrovici) sau a lipsei de popularitate (Anton Dumitriu), traiau mai mult ascunsi, cat si fata de cei noi, care, cu exceptia unor scriitori, nu erau apreciati, in ciuda functiilor detinute si a posibilitatilor (publicistice si profesorale) de a-si face popularitate.
Credincios programului sau din Jurnalul filosofic (1944), de a se adresa tinerilor, cu riscul, dovedit ulterior real (din dosarele Securitatii), de a reedita motivele pentru care a fost arestat, dupa angajarea la Centrul de Logica al Academiei, in legatura cu activitatea de traducator din comentariile grecesti ale logicii lui Aristotel, dar si independent de aceasta, Constantin Noica s-a ocupat cu organizarea unor „grupuri” (cum erau numite in dosare) de tineri pe care incerca sa-i instruiasca, sa le trezeasca interesul pentru anumite teme, probleme, domenii de cercetare si chiar profesii, printr-o metoda proprie, de tip socratic, de interogatie stimulativa, de exemplificare si chiar de exersare. Astazi exista lucrari speciale de metodologia cercetarii stiintifice, de perfectionare a muncii intelectuale, de informare si documentare, dar care lipseau pe atunci si, in plus, nu sunt atractive fara exercitarea lor. Este cu totul altceva, de exemplu, sa te apuci sa inveti limba greaca veche sau germana de unul singur sau cu un profesor oarecare, fata de situatia in care iti trezeste cineva interesul pentru o anumita lucrare, pentru traducerea si pentru interpretarea ei. Iar acea persoana este dispusa, in propriul tau interes, sa te ajute in mod operativ.
Avand cunostinte temeinice in toate domeniile stiintei si ale culturii, dar mai ales in filosofie si literatura, Noica era capabil sa intretina relatii „de grup”, in realitate un fel de seminarii, cu tineri din orice domeniu, si chiar a facut-o, creandu-si o mare popularitate. Stia, in mod diferentiat, sa intretina astfel de relatii si cu persoane mature si chiar varstnice, pe care le antrena la tot felul de activitati de creatie, de cercetare, de traducere si interpretare. Datorita stradaniei sale s-a desavarsit traducerea operei lui Platon, traducerea fragmentelor din presocratici, din opera lui Aristotel, din comentatorii greci ai logicii aristotelice, din Kant si din Hegel, din Cantemir, din Teofil Coridaleu, la multe dintre acestea Noica lucrand efectiv.
In cadrul activitatii sale de valorificare a culturii universale si a celei romanesti se inscrie si interesul lui Constantin Noica pentru Mihai Eminescu, pe care il considera „omul deplin al culturii romanesti”. La inceput a fost captivat de traducerea lui Eminescu din Critica ratiunii pure a lui Kant. A fost uimit de sarguinta si tenacitatea poetului care, la douazeci de ani, se incumetase sa traduca cea mai grea carte a filosofiei germane. Si a facut-o intr-un mod exemplar. Cu aceasta ocazie a cercetat si manuscrisele, asa-numitele „caiete” ale poetului, si a vazut ca acestea reprezinta, prin alcatuirea lor, ca si prin continut, ceva cu totul deosebit pentru literatura universala, ceea ce l-a determinat sa inceapa o adevarata lupta pentru publicarea lor integrala, facsimilata. Si aceasta „lupta” era primejdioasa pentru vremurile acelea, din pricina scandalurilor iscate de publicarea scrierilor lui Eminescu, considerate antisemite, cu toate ca, in „caietele” acelea, nu era vorba despre asa ceva. In genere, chiar din timpul vietii poetului nostru national si pana in zilele noastre, au existat admiratori si detractori ai lui Eminescu, indiferent de coloratura lor politica si de nationalitatea lor. Datorita pozitiei sale si a scrierilor sale despre opera lui Eminescu, Noica a reusit sa impuna, dupa criteriul pro sau contra lui Eminescu, distinctia dintre patriotii romani si tradatorii de tara. Visul lui Costantin Noica s-a realizat abia in zilele noastre: au fost facsimilate, intr-o editie monumentala, Caietele lui Mihai Eminescu.
Mai important decat toate acestea este faptul ca Noica, in ciuda atator activitati, nu si-a abandonat niciodata preocuparile filosofice. Or, dupa petrecerea sa din aceasta lume, ceea ce a ramas este opera. S-a petrecut, insa, exact contrariul asteptarilor lui Noica si ale oricarui creator. Dupa un secol de la nasterea sa, cu exceptia catorva care l-au cunoscut, majoritatea l-au evocat ca persoana colocviala, interesati de amintiri si mai mult de atitudinile politice din tinerete, condamnabile dupa acestia, dovedindu-se, cum au si declarat-o (ca n-au invatat nimic de la Noica), cu totul nepasatori si chiar ostili conceptiilor sale filosofice (invechite cu mult de pe cand le-a scris). Te poti intreba: ce cautau oamenii acestia in preajma lui Noica, daca nu-i interesa ceea ce publica el?
Or, Noica publica lucrari care l-au facut celebru, independent de „grupurile” pe care se straduia sa le orienteze catre ceva pozitiv. Putea sa n-o faca, si opera lui ramanea aceeasi. Ii apartin, in filosofia romaneasca, pe linia traditiilor noastre, rezultate in domeniile: istoria si teoria categoriilor; rostirea filosofica romaneasca; sistemul filosofic al Devenirii intru fiinta si logica hermeneutica. Ultimele trei sunt contributii majore, originale.
Institutul de Filosofie si Psihologie „Constantin Radulescu-Motru” al Academiei Romane publica, in contrast cu volumele de amintiri despre ce facea Noica in timpul liber, in seria Studii de istorie a filosofiei romanesti, un volum omagial de cercetari asupra operei filosofice a lui Constantin Noica.
Academia Romana, la sesiunea comemorativa la care au participat, ca invitati de onoare, membri ai Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania si ai Fundatiei „George Manu”, acordandu-i cinstirea cuvenita, ca membru postmortem al Academiei Romane, a constatat cu regret faptul ca, din cauza dreptului de autor, care apartine unuia dintre „grupurile” amintite, Academiei Romane i-a fost interzisa publicarea operei filosofice a lui Constantin Noica. Copyright-ul capitalist se dovedeste mai tare decat cenzura comunista!
Opera lui Constantin Noica se gaseste, insa, in marile biblioteci, iar numele sau va ramane scris cu majuscule in istoria filosofiei romanesti, in care el a reusit, inca din tinerete, sa calce cu dreptul, cum ii placea sa spuna.
Acad. Alexandru SURDU
* „Viata din a carei substanta au aparut proiectul si cauza lui Noica incepe pe 12 iunie 1909. Iar in catastifele aflate in arhiva primariei locale, la rubrica destinata nou-nascutului Constantin Noica, in dreptul locului de nastere, este trecut satul Vitanesti din comuna Grosu, judetul Vlasca (astazi judetul Teleorman). Cu toate acestea, atunci cind ne referim la data de nastere a lui Noica, ziua pe care o pomenim cel mai des e cea de 25 iulie 1909. Explicatia e simpla: in anul 1929, statul roman avea sa adopte calendarul gregorian (Biserica Ortodoxa va adopta acelasi calendar trei ani mai tirziu) si, gratie decalajului de 13 zile fata de calendarul iulian, toate datele anterioare anului 1929 aveau sa primeasca un surplus de 13 unitati. Cum cele doua calendare au fost folosite multa vreme in paralel, din nevoia de a evita confuziile cronologice, traditia culturala a consacrat in cazul lui Noica folosirea ambelor date de nastere – 12 iulie si 25 iulie –, pentru ca in ultimele decenii cea de-a doua varianta sa se impuna treptat” (Sorin Lavric, Noica si Miscarea legionara, Ed. Humanitas, Buc., 2007, pp. 12-13). E obscur de unde va fi scos d-l Mircea Martin, autorul articolului despre Noica din Dictionarul general al literaturii romane aparut sub egida Academiei Romane (L/O, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005, p. 642), data de... 24 iulie! [Nota R. C.]