CEALALTA FATA A EXILULUI  (VII)

Neuitarea obarsiei

Cautam mereu de lucru. Sistemul de informare guvernamental, in Canada, este mai mult decat impecabil. Ofertele de lucru din ziare ocupa fascicole intregi, iar centrele d’emploi sunt adevarate izvoare de propuneri. Zeci de brosuri, de cataloage, pe domenii si pe specialitati, afise, diaporame – toate deschise pentru cei interesati, cursuri de recalificare gratuite pentru cei aflati in somaj etc.

Foarte cautate erau posturile de specialisti oferite de “guvern” (Canada nu este un stat condus de un presedinte, ci doar de un guvern, supus in mod simbolic reginei Angliei). In agricultura, de exemplu, se publicau concursuri pentru felurite posturi de tehnicieni. Ma invatasem deja minte sa tin secret doctoratul meu si reusisem la un concurs de “Inspector al platformelor de gunoi” din diferite ferme – un post stabil si bine platit. Cu toate acestea, nu mi s-a atribuit postul, pe motivul ca imi lipsea “experienta canadiana”. De fapt, nu le-a convenit varsta mea, criteriu pe care nu-l puteau invoca, pentru a nu fi acuzati de discriminare...

Dar cum spune romanul: ”Nu stii de unde sare iepurele!”. Intr-o buna zi (de cata vreme asteptam si eu o buna zi!), o binevoitoare doamna, care imi stia cautarile, imi aduse vestea ca un mare magazin angajeaza romani!

Istoria acestui magazin incepe prin sec. XIX, cand evreul Pascal, nascut si crescut pe meleaguri romanesti, a imigrat, cu primele valuri de romani, in Canada. Cu putinii bani pe care ii avea, si-a deschis o pravalie in care vindea suruburi, cuie, clesti si ciocane, pravalie care a facut intre timp pui, astfel ca devenise acum Compania Pascal, cu filiale prin toata Canada. Lantul de supermagazine Pascal vindea de toate: obiecte fero-metalice, electronice, sportive, de gradinarit, casnice etc. Dar faima sa erau suruburile: de toate felurile, metrice sau britanice, de la cele mai mari si pana la cele mai mici. Afacerea era proprietatea a cinci frati, din a treia sau a patra generatie de la batranul Pascal, care nu uitau insa de pe unde a venit inaintasul lor si pe unde au ramas mormintele stramosilor lor: o neuitare a obarsiei, de care orice neam s-ar putea mandri...

Si iata-ma si vanzator de mai multe, la Pascal! Masivul italian care conducea acest mare magazin cu autoservire era un tip prietenos, dar drept. Am inceput prin a lucra printre cratiti, farfurii, linguri si cutite (cutitele nu erau niciodata plasate aproape de intrarea in magazin, ca sa nu fie… la indemana raufacatorilor!), impreuna cu Roberta, o portugheza care ma tot initia, de exemplu, sa nu scap pe jos vreo farfurie din portelan ”incasabil”… ca se sparge, sau ca “Marguerite” e un fel de strecuratoare… pentru fiert legumele in aburi etc. Sefa ne era o recenta vaduva intre doua varste, care imi tot povestea, oftand, cat a suferit ingrijindu-si barbatul bolnav, dar ca acum si-a cumparat o masina noua si ca invata sa conduca. Insa um eu ma faceam ca ploua, a vorbit cu italianul si am fost transferat la cuie si suruburi… Mai ridicam eu cate o lada cu cuie, dar nu-mi mai facea nimeni curte… Vaduva vesela isi alesese deja un frumos negru nigerian, doctor in Drept de la Sorbona, bun prieten de-al meu, care mi-a destainuit, deja a treia zi, ca sefa i-a adus la cunostinta ca in prezent hobby-ul ei e sa faca sex...

In magazin erau vreo 4-5 supraveghetori – “cainii”, cum ii numeam noi – care nu-ti lasau o clipa de ragaz, chiar daca nu aveai clienti. Trebuia sa-ti gasesti mereu ceva de facut. Am invatat sutele de feluri de suruburi si surubele, cuie si cuisoare, si am devenit indemanatec pana si la taiat sticla!

Atmosfera colegiala din magazin imi facea munca destul de placuta, in orice caz mai placuta decat in dughenele prin care lucram tot timpul singur. Colegi imi erau: nigerianul pe care l-am mai pomenit si care a reusit, pana la urma, sa ocupe un post de inspector de penitenciar; alt doctor in Drept, negru din Haiti, care isi consola sotia ca nu e el singurul doctor la Pascal; un evreu din Romania, al carui fiu, nascut in Canada, vorbea perfect romaneste; Sofia, o comunista frumusica din Armenia sovietica, mereu cu secera si ciocanul pe piept, dar care se lauda ca are o matusa milionara in SUA; un negru jamaican  mai ursuz si care era cam marginalizat de ceilalti negri, caci “descindea din sclavi”, nu din negri liberi, etc.

Imi placea sa am de-a face cu clienti francofoni si anglofoni, de diferite categorii sociale, care parca asteptau, ca si mine, un cuvant bun si un zambet. Cateodata ,mai greseam si eu, pentru ca nu asimilasem inca mentalitatea lor (de exemplu, am mangaiat pe cap pe un negrisor dragut, iar mama lui m-a reclamat ca l-am lovit, pentru ca seful magazinului sa ma invete ca a atinge pe cineva, chiar cu afectiune, dar fara voia sa, poate constitui AICI un delict...). Si, in sfarsit, mai venea cate unul beat sau nervos, care nu gasea ce cauta si ma injura, dar... “Clientul nostru – stapanul nostru”...

In magazin se petreceau zilnic diferite lucruri, dar cea mai pitoreasca boacana au comis-o trei flacai rusi, veniti la Montréal sa joace hochei cu o echipa de juniori. Plimbandu-se prin magazin, le-au cazut cu tronc niste sosete albe de sport si n-au mai rezistat tentatiei! Cum insa toata lumea era cu ochii pe ei, caci erau galagiosi si vorbeau “altfel”, au fost prinsi cu mata-n sac. Bietii baieti s-au rugat cu lacrimi in ochi sa nu fie pariti antrenorului, caci nu-i va mai lasa sa joace. Translator le era Sofia – armeanca. Dar cum acolo totul functioneaza ceas, a fost chemata politia, sa constate “paguba” si sa incheie procesul verbal... Antrenorul lor, sosit si el la fata locului, a rugat sa nu fie pedepsiti, caci baietii sunt si ei, ca tinerii, fara minte si ca mai departe se va ocupa de ei dansul in persoana! Iar pentru bunavointa sa, i-a inmanat ca dar sefului de magazin o crosa de hochei, cu semnaturile tuturor jucatorilor echipei sovietice de juniori, minus ale faptasilor, ca pedeapsa pentru fapta lor! Dar nu numai atat: rusul, simpatic, mucalit si smecher, a promis ca in urmatoarea zi ne va aduce caviar, la un pret avantajos, asa ca pentru adevarati prieteni! Bineinteles ca toata lumea a muscat nada, baietii au fost iertati si s-a facut imediat o lista de amatori de caviar. Rusul n-a mai aparut, asa ca am ramas cu lista si cu amintirea hazlie a intamplarii...

Si, pentru ca veni vorba de furt, sa nu avem impresia ca cei de acolo sunt  altfel... In magazin aparea de doua ori pe saptamana un detectiv (probabil ca era prea scump ca sa fie angajat permanent), care se plimba cateva ore printre rafturi, ca orice cumparator. Noi, vanzatorii, aveam consemnul ca, daca observam ceva suspect, sa-i semnalam domnului detectiv, ca asta e treaba lui. Intr-o buna zi a facut o captura interesanta. A ochit un tip care cumpara, de exemplu, o bormasina de 400 dolari. In ziua urmatoare venea si punea in raftul respectiv cutia goala a bormasinei cumparate ieri si lua alta plina. Apoi se prezenta la “serviciul de curtoazie” cu bonul de cumparare, spunea ca nu mai vrea masina si i se rambursa costul celei cumparate ieri, adica 400 dolari. Greseala sa a fost ca a repetat figura, iar personalul magazinului semnalase ca pe rafturi apar cutii goale... Si iata ca nu era nici roman, nici rus, nici  tigan, ci unul de-al lor get-beget! Nu de alta, dar si-ar fi adus aminte ca “ulciorul nu merge de multe ori la apa”...

In ce priveste publicarea furturilor de catre mass-media, aceasta era diferita dupa nationalitatea (=cetatenia) infractorilor, in sensul ca atunci cand erau de susa canadiana, erau denumiti doar hoti, dar cand erau venetici, in mass-media li se  specifica si natia… O singura data, cand au relatat fapta unei “bande de evrei”, au fost  nevoiti sa publice si protestul Congresului Evreiesc din Canada, care le-a imputat acest act de “discriminare rasiala”...

In timpul cat lucram la Pascal am suferit doua lovituri simultane, care m-au adus in pragul unei depresiuni. Una a fost raspunsul la cererea mea de a lucra pentru FAO – la care lucrasem deja in cadrul unui proiect, la Bucuresti –, raspuns in care mi se spunea ca, desi indeplinesc “competentele” necesare si se eliberase un post, nu pot fi angajat deoarece am implinit 6o de ani. Iar a  doua lovitura a fost vestea ca cererea fiului meu de a imigra in Canada cu familia sa fusese respinsa intrucat atat  profesiunea lui (medic), cat si cea a sotiei sale (geolog) nu figurau pe lista necesitatilor canadiene prezente. Acesta a fost pentru mine cel mai dur moment pe care il traisem in Canada si singura data cand am ajuns sa imi pierd firea.

Ma destainuisem unui baiat, negru din Haiti, cu care lucram. Ajuns acasa, m-am asezat pe marginea patului, impovarat si cu un mare vid in suflet si in minte. Eram constient ca sperantele de care ma agatasem se prabusisera ca un castel din carti de joc si ca traiam o stare periculoasa. Ramasesem singur si fara nici o perspectiva in Canada. Eforturile mele de a rezista, lucrand orice si suferind toate loviturile, fusesera zadarnice! Trebuia sa depasesc aceasta situatie critica si ma simteam neputincios... Atunci a sunat telefonul. Negrisorul meu ma invita sa merg, cu el si cu iubita lui, la cinema. Gestul sau m-a impresionat si a avut darul sa curme starea mea de sfarseala psihica. A fost un dar de la Dumnezeu... La cinema mi-au cumparat o punga mare de floricele cu unt si o sticla de Coca-, apoi am intrat la film. Nu stiu ce film a fost, eram ca nauc si ma coplesea gestul acestor oameni care au simtit, asa straini cum erau, fara multe explicatii, ce era in sufletul meu si, simplu, imi sarisera in ajutor! Un gest pe care nu-l voi uita niciodata...

Domnul Cotlar era dentist, avea o barbuta de ziceai ca e Lenin in persoana si nu vorbea decat romaneste, ruseste si idis. De fapt, nici nu prea avea nevoie de alte limbi, caci cam de aste neamuri era si clientela sa… 

- Taica-meu era evreu si a rapit o rusoaica din Rusia, cu care s-a tot dus, pana la  Turnu Severin! Asa ca sa stii ca eu nu sunt chiar-chiar jidan... “Asta” e din nobilimea evreiasca, cea fudula, din Spania...

“Asta” era cucoana lui, vorbitoare de mai multe limbi si avara, mai ceva decat Hagi-Tudose (care taiase coada pisicii, ca sa nu intre atata frig in casa iarna, cand intra el pe usa !).

La Turnu Severin, Cotlar lucrase ca dentist, pe vremea cand era la moda sa-ti imbraci in aur cel putin cate un dinte din fata, asa, ca sa te dai mare... Cand, pe vremea comunistilor, n-aveai voie sa detii aur, Securitatea ii cam luase in vizor pe dentistii din oras. Asa ca l-au chemat pe omul meu si i-au spus, pe sleau:

- Tovarase, noi stim ca posezi aur si putem sa te arestam si sa te bagam la racoare. Dar, ca sa te lasam in pace, ne vei semnala care dintre dentistii din oras detin aur!

Targul incheiat, tovarasul a aplicat formula romaneasca: “Zi ca el si fa ca tine!”, adica n-a turnat pe nici unul, motivand ca tot orasul stia deja ca fusese pe la Secu si se ferea de el ca de dracul. Atunci, seful cel mare l-a invitat la plimbare, asa, la aer curat, si l-a intrebat daca ar vrea  sa-i lase dumnealui aurul sau, ca ii da drumul sa plece in Israel. Intrebare care i-a sunat lui Cotlar cam ca “Pasti, calule, iarba verde?” si s-a grabit sa-si ia zborul, cu tot cu familia, in Tara Fagaduintei. In Israel, insa, era razboi, iar o lege nu prea  permitea baietilor sa emigreze, asa ca facu ce facu si plecara in Canada. De ce in Canada?... Asta am aflat-o ceva mai tarziu, cand ajunsesem cu domnul Cotlar in faza destainuirilor...

- Stii, Israelul este mai ales o chestie politica. Aici, in Canada, toata lumea lucreaza pentru noi, pentru banii nostri, si e multumita ca are de lucru. Iar nivelul de trai de aici este invidiat de altii, cam asa cum era in Romania prin 1938 si cum va mai fi, poate, dupa comunism… Noi, evreii, suntem o natie solidara si chiar daca avem opinii politice diferite,  ne ajutam intre noi, oriunde ne-am afla…

Si pentru a-i schita si mai fidel portretul domnului Cotlar, mentionez ca suferea de doua pasiuni: sahul si diamantele. Prima si-o astampara jucand ore intregi cu un fel de robot-sah (si mi se plangea uneori ca a pierdut cate o partida), iar pe a doua si-o alina cutreierand tarabele cu podoabe femeiesti, doar-doar o gasi vreun diamant veritabil...

Revenind insa la mine, domnul Cotlar mi-a promis ca ma va ajuta sa invat sa conduc o masina, pentru a-mi gasi mai usor ceva de lucru, sa zicem ca livreur de pizza sau de altceva. Asa ca m-am inscris, la 60 de ani, la o scoala de soferi. Nu mi-a fost deloc  usor sa ma hotarasc, dar convingator mi-a fost gandul ca daca toti tampitii pot conduce o masina, de ce n-as fi in stare si eu? Cursul teoretic a trecut cum a trecut si s-a incheiat cu recomandarea ca niciodata sa nu indraznim sa cumparam o masina uzata, expusa pe strada, mai ales daca e Dacia sau Lada... Putinele ore de conducere incluse in pretul scolii le-am terminat repede, cu un instructor care se ocupa mai mult de iubita lui, pe banca din spate, decat de mine… Baza mi-a fost tot ajutorul domnului Cotlar, care nu m-a uitat si cu care conduceam, in timpul sau liber, masina lui, prin parcari libere dupa orele de inchidere ale supermarketurilor. Asa ca m-am prezentat la examen cu oarecari emotii, care mi-au disparut dupa ce am luat “proba de sala” din primul foc. Apoi, am condus bine, fara ezitari sau greseli, dar am cazut la parcarea paralela cu trotuarul, intre alte doua masini. Ca sa ma prezint a doua oara, am facut cele zece ore obligatorii de conducere, plus cele oferite, cu amabilitate, de prieteni si de cunoscuti. La a doua prezentare la examen am esuat din nou, tot la parcarea paralela…         Vroiam s-o las balta, dar domnul Cotlar m-a incurajat si a scos o bancnota de 100 dolari din buzunar, oferindu-mi-o ca imprumut... “fara ca sa stie Asta”... La nedumerirea mea, m-a lamurit asa:

- Mai omule, sa nu crezi ca aici merge altfel decat in Romania! Ia suta asta, pune-o intr-un plic si da-i-o instructorului examinator, la pornirea in proba!

Zis si facut... dar facut ca mine, caci imi spuneam ca e pacat de atatia bani irositi! Am pus in plic numai 20 de dolari si m-am instalat, cu inima cat un purice, la volan. Alaturi, un instructor tanar si simpatic, rasfoia dosarul meu stralucit. I-am intins, jenat, plicul. Omul s-a uitat binevoitor la mine si, multumind, cu o privire de parca el isi cerea scuze, mi-a refuzat cadoul. Parcursul a fost impecabil si... n-am mai trecut prin proba parcarii paralele! Vazuse el ceva in dosarul meu? Il impresionase gestul meu neobisnuit? Poate ca amandoua, dar abia mai tarziu m-am convins ca atitudinea instructorului a fost caracteristica pentru onestitatea, corectitudinea si toleranta, pentru bunatatea omului simplu  din Canada... Iar cand m-am prezentat sa-i restitui binefacatorului meu banii imprumutati,  acesta i- a refuzat, declarandu-mi ca mi-i ofera ca si cadou, pentru ca am reusit!... La un moment dat, nu l-am mai gasit: vanduse laboratorul si disparuse… Ca in Socul viitorului al lui Alvin Toffler...

Si ma mai intreb chiar si acum daca  ajutorul pe care mi-l oferise acest om de alt neam, dar nascut si crescut in Romania, indemnul pentru acest ajutor, moral mai ales, pe care mi l-a dat, nu si-a aflat oare radacina pe undeva, prin subconstient, in nostalgia anilor traiti pe-acolo si in neuitarea obarsiei…?

Erast CALINESCU